Darul lui mos Miron infatiseaza o intimplare din timpul razboiului pentru intregirea neamului jomanesc. Faptele se petrec in 1916, anul intrarii Romaniei in razboi. Intr-un sat transilvanean, un batrin singur si sarac se intereseaza zilnic, mergind la gara si vorbind cu soldatii sositi de pe front, despre intrarea romanilor in razboi. In fata acestor oameni cu fete "supte si innegrite", aducind "aerul razboiului inde­partat", batrinul are o sfiala ciudata. "I se parea ca-s vrednici de-o cinste deosebita", desi erau atit de tineri, ar fi putut sa-i fie nepoti. El nu spune de la inceput ce-l interesa, vorbind pe ocolite si numai in cele din urma e silit sa vorbeasca deslusit, pentru ca soldatii, bolnavi sau veniti in concediu, sa-l poata lamuri.

"De cum a dat gura de primavara", proviziile mosneagului s-au sfirsit si, fiind vremuri grele, "bucatele erau scumpe foc".

Mos Mi­ron incepe sa lupte cu saracia, cu foamea. Cere ajutor la primarie, dar neavind pe nimeni din familie plecat pe front, nu primeste nimic. Merge apoi pe la neamuri (avea frati si alte rubedenii), pina cind "i s-a taiat apa si de la moara asta . Munceste pe la casele oamenilor, caci incepuse "prasitul cucuruzului" si era "lipsa mare de palmasi".

Toti ii atrag, insa, atentia ca ar putea vinde otava, marfa bine platita la acea vreme. Primarul se oferise sa i-o cum­pere chiar el,, dar batrinul refuzase suparat, afirmind ca n-ar avea primarul bani sa-i cumpere otava. "Rudeniile" sint de aceeasi pa­rere, anume ca pe otava ar lua "bani frumosi".

Toti sint convinsi ca batrinul asteapta sa creasca pretul otavei, s-o vinda "pe-un car de bani".

Auzind vorbele neamurilor, mos Miron a plecat cu tot atita graba si nemultumire, fara a se mai intoarce, ca si de la pri­marie:

"s-a dus ca din pusca".

Dupa intrarea Romaniei in razboi, mos Miron nu-si mai pa­raseste gospodaria, veghind noapte de noapte, tragind cu urechea "sa prinda vuietul razboiului".

in cea de-a treia saptamina de paza necurmata, mos Miron prinde sunet tje copita si iese in drum "a-dulmecind departarile".

Era noapte. intilneste o patrula de cava­lerie romaneasca. Le ofera soldatilor otava pentru cai, dar acestia neavind "vreme pentru asta", promit sa primeasca "darul" la in­toarcere. Se intorc dupa doua ceasuri si multumesc mosneagului care scosese la poarta sapte legaturi de otava. Batrinul o lauda si de acesta data:

"Stramatura, nu alta!".

Cind, peste trei zile, prin satul lui mos Miron trec coloanele armatei romane, batrinul im­prastie otava inaintea boilor si cailor. "Prin invalmaseala aceea de oameni si de vite se vedea un batrinut in straie albe, cu capul gol cum tot lese pe j>ortita cu cite-o sarcina de otava"; "in mina tinea o pine alba capatata de la soldati".

Nu-si mai cauta palaria, pier­duta in pod prin otava, nu baga de seama nici lacrimile care-i cade­au neincetat pe piinea din care musca.

Cea mai interesanta intrebare in legatura cu aceasta naratiune ar fi: de ce mos Miron isi ascusese gindul? Ceea ce dorea el sa faca era o fapta foarte frumoasa, care ar fi fost admirata de toata lumea. Pentru ce nu-si dezvaluise intentia de a pastra otava pentru caii luptatorilor nostri, indurind atitea lipsuri si mai ales banuiala ca nu-si vinde otava din cauza setei de cistig? Planul mosneagului e tainic si in aceasta vedem adincimea sentimentelor safe, discretia lui, o trasatura caracteristica a taranului roman. Batrinul e sobru si sfios; nu pune intrebari directe, isi ascunde cu modestie intentia de a participa la victorie cu singura sa avutie.


Ca intr-o cunoscuta pilda biblica, darul sau este nepretuit fiindca mos Miron nu da­ruieste din prisosul sau, ci ofera cu dragoste toata "averea" lui: otava. Modul in care o face este de asemenea plin de inteles. Oferta are loc noaptea, prima oara, iar a douaoara, mos Miron se ames­teca in invalmaseala de oameni si vite. in ambele cazuri, scriitorul sugereaza discretia faptei mosneagului, anonimatul gestului. Nu ni se da numele intreg al taranului, nici numele satu.hu transilvanean. Ele ramin nestiute pentru ca nu au importanta. intimplarea putea avea loc in orice sat. Multi batrini vor fi avut aceleasi sentimente in clipa cea mare a razboiului sfint pentru intregirea neamului. Tulburarea batrinului in fata soldatilor sositi la gara, a celor din patrula de cavalerie, lacrimile sale izvorind "in nestire" exprima emotia, coplesitoare a unui Om pentru care viata nu mai are inteles decit inchinata cauzei comune a romanilor din Transilvania. Nu stim cum a trait acest om, nici de ce era singur, fara copii si nepoti. Stim doar ca nu ingaduie sa i se afle gindul, ca are taria de a indura foamea, saracia si dezaprobarea oamenilor. Puterea lui sufleteasca il ajuta sa astepte, sa pindeasca evenimentele si sa se faca folositor . fara a marturisi nimanui nimic, cu toate ca avea frati si neamuri si cunostea, desigur, pe toti cei din sat. El "intra in razboi" conform planului sau "secret . Aceasta tarie sufleteasca in trupul imputinat de virsta impresioneaza pe cititor. Povestirea s-ar fi putut intitula si "Taina lui mos Miron*, pentru ca autorul izbuteste sa infatiseze taina unui suflet, sentimente a caror adincime e ascunsa cu grija si care sint dezvaluite cu smerenie, prin fapta, nu prin declaratii.
Agarbiceanu nu descifreaza in cuvinte framintarile sufletesti ale personajului. Le intrezarim din. comportamentul acestuia. Sint prezentate, prin urmare, indirect.
Expresiile populare care apar in cele citeva parti descriptive si in dialoguri creeaza atmosfera satului transilvanean, ne apropie de oamenii care traiau in acele locuri.
Iubirea de neam, exprimata fara nici un cuvint, puterea de a indura pentru ca prin sacrificiu sa poti deveni folositor, oncit de neinsemnata ti-ar fi contributia, iata ce transmite Darul lui mos Miron.