Poezia intitulata "Oul dogmatic" a fost publicata initial in revista "Cetatea literara" si releva o viziune originala asupra semificatiei simbolice a oului.

Scrisa in "Ajunul Pastilor 1925" (dupa cum reiese din aceasta mentiune finala), poezia reuneste doua mari motive li­terare barbiene:

  motivul nuntii;
  motivul increatului.
  Din punct de vedere compozitional, poezia "Oul dogmatic" este alcatuita din unsprezece strofe si are un moto extras din,"Vechiul Testament", capitolul "Facerea": "Si Duhul Sfant se purta deasupra apelor".

k8d213kf61cpp
Prin alegerea acestui moto, autorul sugereaza tema poeziei: in ou se reediteaza nasterea lumii, eveniment inaintea caruia Sfantul Duh "se purta" deasupra adancurilor marii originare. Altfel spus, suntem avertizati, prin moto, ca ni se va vorbi despre preexistenta.
  Universul operei (idei, motive literare):
Cu ocazia sarbatorii Pastelui, poetul i se adreseaza omului "uituc" si "nerod", amintindu-i ca oul (pe care acesta il ro­seste si-l mananca) are semnificatii profunde, pe care omenirea le-a pierdut odata cu disparitia miturilor.
Este stiut ca in mitologiile mai multor popoare, exista cre­dinte potrivit carora Universul s-ar fi nascut din Oul primor­dial intrupat dintr-o mare nesfarsita, purtatoare a germenilor vietii.


In poezia pe care o discutam, autorul face o disociere intre "oul sterp" (destinat consumului) si "viul ou, la varf cu plod" (destinat contemplatiei: "Facut e sa-l privim la soare").
Pur ca orice preexistenta ("Nevinovatul, noul ou"), acesta ascunde viata si moartea (metaforele: "Palat de nunta si cavou").
Se contureaza astfel motivul literar al nuntii (inca nereali­zata), atata timp cat increatul ramane "nevinovat" si pur.


Incepand cu strofa a treia, oul este prezentat ca o figurare, in dimensiuni reduse, a Cosmosului: albusul care "doarme nins " aminteste de marea originara cufundata in pace, iar galbe­nusul este un mic soare care masoara pasii timpului si curge­rea vietii; in acest "galben icusar" se afla si marea taina a mortii.
"Si mai ales te infioara De acel galben icusar Ceasornic fara minutar

Ce singur scrie cand sa moara Si ou si lume. Te-nfioara De ceasul galben necesar...

In sfarsit, "plodul" (banutul) reprezinta factorul generator de viata, situat la "polul plus", acolo unde noroaiele pamanturilor n-au ajuns inca; asemenea Sfantului Duh, care "se purta deasupra apelor" inaintea Genezei, plodul pregateste "nunta" din care se va naste o fiinta.
Finalul arata insa ca aceasta nastere n-ar trebui sa se pro­duca: schimbarea increatului in creat, iesirea din puritatea pre­existentei, face ca fiinta nou nascuta sa intre in timpul curga­tor (care aduce imbatranirea si moartea); de aici, indemnul adresat omului de a pastra neschimbat increatul:
"Dar nu-l sorbi. Curmi nunta-n el.
Si nici la closca sa nu-l pui!
il lasa-n pacea-intaie-a lui,
Ca vinovat e tot facutul,
Si sfant, doar nunta, inceputul."



Ideea pastrarii stadiului pur al increatului va fi reluata si in alte opere; printre acestea, baladele "Dupa melci" si "Riga Crypto si lapona Enigel" demonstreaza ca iesirea din pre­existenta se pedepseste, aducand moartea.

Titlul poeziei poate fi explicat pornind de la semnifi­catia cuvantului "dogma", care are sensul de teza, invatatura fundamentala a unei religii, care nu admite obiectii.
Prin intermediul oului, poetul pastreaza dogma privitoare la nasterea lumii si la caracterul ciclic al vietii ("Spiritul universal se revela in ou" - G. Calinescu).