Valentele cele mai profunde ale lirismului barbian se exprima in poezia din faza a treia, cea ermetica, si G. Calinescu remarca aceasta extraordinara incriptare a simbolurilor:

"Poetul s-a ridicat la un ermetism veritabil, bizuit pe simboluri, intr-o lirica de mare tensiune."

Poetul matematician a fost integrat de Eugen Lovinescu in categoria "Poezia cu tendinta spre ermetism", iar ermetismul este definit de criticul interbelic drept "o tendinta de refulare a lirismului, fie prin abstractia fondului, fie prin simple mijloace de expresie retinuta, discreta sau, de-a dreptul si voluntar, torturata, eliptica, cu asociatii de idei strict personale, ce transforma poezia intr-un joc de cuvinte incrucisate."

Poezia devine o stiinta perfecta a semnelor, printr-o precizie extraordinara a simbolurilor, dispuse intr-o "prelungire a geometriei", pastrand, cum insusi autorul marturiseste, "domeniul divin al poeziei."

Poezia lui Ion Barbu a fost acuzata de o insuficienta transparenta, de ermetism, de o abstractiune extraordinara a ideilor. Tudor Vianu arata ca acest fenomen nu inseamna a minimalizare a valorii poeziei, pentru ca "nu exista un alt poet roman care sa spuna mai mult in cat mai putine cuvinte. Concizia este virtutea capitala a stilului sau si ar fi o grava eroare sa luam drept lipsa ceea ce sa luam drept lipsa ceea ce este numai lipsa prinosului."

Prin concentrarea formei poetice, poezia lui Ion Barbu se apropie de Stephane Mallarme si de Paul Valery.
Poezia lui Ion Barbu evolueaza initial catre esentializare, incluzand teme si modalitati poetice specifice: mitul oglinzii, principiu fundamental de mimesis, de reflectare poetica a lumii, spiritualitatea cosmica, in "Ritmuri pentru nuntile necesare", urmand ierarhia divina si cosmica a "roatelor interioare" ale crosului, treptele reflectarii poetice, in "Timbru", jocul de cuvinte, in "Uvedenrode".

"Jocul secund" e o topografie a lumii ideale, esentializate a cuvintelor si a simbolurilor, intr-o structura poetica avand o perfectiune deplina a formelor.
Poe/ia a fost asezata initial la sfarsitul volumului "Joc secund", fiind considerata chiar de poet o "inedita".

Titlu! coincide cu primul vers, "Din ceas, dedus..."

, sugerand abstragerea din cotidian si din lumea comuna, iesirea din temporalitate, integrarea intr-o ordine cosmica, generatoare de noi dimensiuni, dintr-un spatiu ascuns, cu alte forme de reprezentare a esafodajului material al lumii. m7z5924ml19nfq
"Din ceas, dedus..."

Apare in volumul "Joc secund" la pagina 28, poezia fiind conceputa ca o arta poetica retrospectiva, prin care Ion Barbu isi explica intreaga creatie poetica. Daca ciclul "Isarlak" includea in sfera estetica balcanismul funciar al acestei parti a lumii, deviind observatia poetica spre uman si senzitiv, "Din ceas, dedus..."

esentializeaza si abstractizeaza, edificand o lume cu profunde simboluri temporale, aflata intr-un punct de bifurcatie al neantului, de un lirism absolut. Calinescu interpreta in felul acesta versurile:

"Poezia (adancul acestei calme creste) este o iesire (dedus) din contingent (din ceas) in pura gratuitate (mantuit azur), joc secund, ca inecarea imaginii cirezii in apa, o sublimare a vietii prin retorsiune."


Variantele poeziei probeaza de altfel incercarile lui Ion Barbu de a gasi formula cea mai exacta a acestei reflectari, a "rasturnarii" lumii in spatiul ideal al reflectarii poetice:

"Din vai parute, cerul dedus acestei Fete

S-o prinda mantuita intr-un reluat azur,
Un ceas invers sa lege gatita-i frumusete
Trecand prin scrin de ape un joc secund, mai pur."

Sau:

"Un cer dedus vazduhul acestei calme creste
Reluata mantuita intr-un sperat azur
Legand pe inecarea cirezilor agreste
In grupurile apei un joc secund mai pur."

"Calma creasta" este un punct de inflexiune temporala, punctul cel mai inalt, de unde timpul isi pierde caracterul liniar, transformandu-se intr-o marime complexa, cu dimensiuni interschimbabile, sugerand infinitatea, ce se poate surprinde numai prin reflectare in spiritul uman, el insusi esentializat, devenit "mantuit azur . Azurul, prin culoarea sa clara, puternica, este simbolul inaltimii, al transcendentului spre care aspira constiinta nelinistita a poetului, iar trecerea se efectueaza printr-un punct de torsiune, de legatura ("torsion point"), la fel cum, in scrierea lui Lewis Carroll, Alice patrunde in Tara Minunilor. Materialitatea lumii se dizolva prin aceasta sublimare a esentelor, prin transformarea sferei concretului in element eteric, imaterial:

"Taind pe inecarea cirezilor agreste,
in grupurile apei, un joc secund, mai pur".

Metafora "cirezilor agreste" ar putea fi rezultatul acestei distilari atipice a esentelor, modul in care se purifica materia de elementele ce o fixeaza in dimensiunile cunoscute, datatoare de gravitatie extrema. "Jocul secund" ar putea fi tocmai propensiunea catre zarile clare, luminoase, ale universului imaterial, existand dincolo de granitele cognoscibile. Fluiditatea se recompune prin aceasta distilare a eonilor materiei, prin integrarea ei intr-un spatiu complex, mai vast, pentru ca poetul vorbeste de "grupurile apei", de un "joc secund, mai pur".

"Grupurile apei" semnifica tocmai tendinta de ascensiune in sferele inalte ale vibratiilor materiei, in non-timpul si non-spatiul unui dom atemporal iluzoriu. Poetul, ipostaziat in demiurg, contureaza dimensiunile acestei noi transformari vectoriale a materiei si a timpului.

Strofa urmatoare pune in evidenta incremenirea atemporala, generatoare a unei noi materialitati, secunde; muzicale, ca sunetul ascuns, interior al materiei:

"Nadir latent! Poetul ridica insumarea
De harfe resfirate ce-n sbor invers le pierzi
Si cantec istoveste: ascuns, cum numai marea,
Meduzele cand plimba sub clopotele verzi".

Timpul se aduna in insumarea de sunete, izvorate din adancurile structurii materiale a lumii. Sferele celeste sunt atinse prin vibratie imensa, prin reverberatie neptunica si telurica, urcata, printr-un efect de esentializare, in sferele inalte a energiilor pure. Istovirea cantecului poate reprezenta atingerea nivelului absolut de vibratie a imaterialitatii, prin incercarea hermetica de a atinge absolutul. Lumea se construieste dupa o vasta ierarhizare a vibratiilor, care construiesc un cantec al lumii absolute, istovit in calatoria sa spre infinit, o muzica a sferelor in infinitul mic, perfect compatibila cu vibratia imensa a lumilor din infinitul mare. intr-o alta varianta, ascendenta cosmica este data de expresia "vazduh cladit", ceea ce arata ca aceasta structurare a lumii construieste o bolta a lumii uranice, superioare celei existente.