Reflectarea lumii in spatiul imaginar, transformarea ei in Carte, sub semnul mimesis-ului aristotelic, se regaseste si in poezia "Dioptrie".

Poetul aplica instrumentarul ratiunii pure, matematice, in viziunea asupra lumii, figurand emergenta poetica a acesteia in text, in carte:

"inalt in orga prismei cantaresc
Un saturat de semn, poros infoliu.
Ca fruntea vinului cotoarele rosesc,
Dar soarele pe muchii curs - de doliu."

Versurile armonizeaza termeni cu o puternica functie simbolica, in centrul imaginii aflandu-se prisma, ca motiv poetic al reflectarii lumii, disociative, miscate, al descompunerii luminii si concentrarii ei in imagini noi, in "jocul secund" al spatiului imaginar. Sub efectul contemplarii lirice ("cantaresc"), multitudinea formelor lumii materiale, "orga" armoniei cosmice a acesteia, "saturata de semn", de ample semnificatii, se esentializeaza, incarcand semantic, pana la refuz ("cotoarele rosesc"), spatiul cartii, inchis si acesta in reflexii de aura solara, intunecata, "de doliu", misterioasa. Lumea cartii include astfel ample miscari de flux si reflux, imbinand misterul si combustia focului Cosmic, lumina si umbra, proiectate intr-un spatiu virtual, lipsit de materialitate.

O astfel de lume, intoarsa, reflectata "in mantuit azur", presupune concentrarea privirii, trecerea ei dincolo de text, in spatiile combustiei imaginative, in care se afla temperaturile inalte ale fauririi creatiei si amplitudinea sonora a lumilor subterane:


"Aproape. Ochii impietresc crucis
Din fila vibratoare ca o toba,
Coroana literei, maracinis,
Jos in lumina tunsa, grea, de soba."

Poetul foloseste o simbolistica a luminii justificata prin teorii ale fizicii, focalizarea acesteia asupra esentelor, specifica lentilei si prismei, presupunand privirea de aproape, concentrata ("Ochii impietresc crucis"), modificari ale formelor, incarcarea lor de o. combustie grea ("Coroana literei, maracinis"), lumina "tunsa", transformata in calorii inalte, "de soba".

Fila cartii, incarcata de atata energie, devine "vibratoare ca o toba", transpunand metaforic frecventele joase, ascunse ale universului. Coroana literei se constituie intr-o armonie imitativa greu decelabila, ca un extaz al efortului de creatie, pus sub povara gravitationala a universului.
Spatiul meditatiei poetice, odaia, devine cronotopul cel mai potrivit pentru aceasta maruntire a clipei si a semnelor lumii:

"Odaie, indoire-n slabul vis!
- Deretecata trece, de-o matuse -
Gunoiul tras in conuri, lagar scris,
Adeverire zilei - prin cenuse."

Lumina, ca in teoria (relativitatii, se "indoaie" in apropierea marilor puncte gravitationale (paradoxal, aici, "slabul vis") |si transforma "gunoiul", materialitatea amorfa, in structuri geometrice, in "conuri", "prin cenuse", iprin mitul pasarii Pheonix, al metamorfozei complexe materie - spirit - materie.