Poezia "Timbru" este o arta poetica definitorie pentru creatia barbiana, punand sub semnul interogatiei procesul esential al creatiei, perceput ca o imensa vibratie sonora a lumii, surprinsa in complexitatea ei:

"Cimpoiul vested luncii, sau fluierul in drum,
Durerea divizata o suna-ncet, mai tare...
Dar piatra-n rugaciune, a humei despuiare
Si unda logodita sub cer, vor spune - cum?"

Se identifica aici niveluri spatiale multiple: lumea biologica, reprezentata prin lunca, prin elementul vegetal, cadrul geologic, construit din piatra, din drum si din "a humei despuiare", reunite intr-un univers auditiv, cladit pe sunetele de cimpoi si de fluier, intalnite metaforic in plan cosmic prin "unda logodita sub cer", in contingenta uranica, celesta, cu revarsarea in spirit, prin "durerea divizata" si rugaciunea ce se inalta incet, in efluvii sonore, catre lumea divina.

Toate aceste componente potenteaza un "timbru" inefabil, "un cantec incapator", un punct matricial al lumii cunoscute si necunoscute, cu secvente ce compun lumea discreta, insondabila, necuprinsa, profund muzicala a increatului, pornita din corul de ingeri al creatiei primordiale si al gradinii Paradisului:


"Ar trebui un cantec incapator, precum
Fosnirea matasoasa a marilor cu sare:
Ori lauda gradinii de ingeri, cand rasare
Din coasta barbateasca al Evei trunchi de fum."

"Timbrul", de o sonoritate grava, profunda ca muzica sferelor, comparata cu "fosnirea matasoasa a marilor cu sare", este de fapt o functie matriciala din care se incheaga intregul, e rezonanta arhitecturii complexe a universului, a creatiei mitice, reprezentata prin simbolurile gradinii cu ingeri si prin evocarea fiintei inca angelice a Evei, vazuta cu "trunchi de fum", ca manifestare a arhetipului.