Poezia "Umanizare", scrisa in anul 1918 si publicata in revista "Sburatorul" in 1920 (neinelusa in volumul "Joc secund" din 1930), este o arta poetica ce marcheaza deplasarea observatiei lirice de la exactitatea matematica a gandirii, sterile prin rigoare si raceala a spiritului, catre orizontul plin de mister al trairii poetice, mai calde, mai umane, potentate de vitalitate si afect. Ion Barbu se manifesta inca din tinerete ca un poet al contradictiilor majore, intre orizontul ermetic al cunoasterii, al lumii ascunse, atemporale, si discursul liric amplu, incarcat de metafore, potentator de sensuri inedite. Gandirea, ca simbol al initierii matematice, se constituie metaforic ca un dom atemporal al cautatorului de absolut, greu de atins, o iluzorie Walhalla:

"Castelul tau de gheata l-am cunoscut, Gandire:
Sub tristele-i arcade mult timp am ratacit,
De noi rasfrangeri dornic, dar nici o oglindire,
in stinsele-i cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit."

Izolarea in spatiile glaciale, pure, edifica un univers ideal, fara simtire ardenta insa, fara traire autentica, si poetul urmeaza drama laponei Enigel, atras de orizonturi mai calme, umanizate. Castelul gandirii are "grandoare polara", dar si "triste arcade", intr-o atmosfera de nord glacial, sub semnul unei insurmontabile determinari rationaliste.


Ca si in poezia lui Blaga, ratiunea este factor limitator al gandirii si sensibilitatii poetice, de unde si aspiratia catre forme si culoare, chiar imersia poetului in spatii concrete ale imaginarului, pregnant reprezentate poetic:

"in stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit.
Am parasit in urma grandoarea ta polara
Si-am mers, si-am mers spre caldul pamant de miazazi,
Si sub un palc de arbori stufosi, in fapt de seara,
Cararea mea, surprinsa de umbra, se opri."


Poetul surprinde insuficienta gandirii pure, a unei ratiuni glaciale, de la un punct inadecvata reprezentarii poetice a lumii, mult mai bogata in imagini decat liniile imuabile ale rigorii stiintifice. "Stinsele cristale", lipsite de viata in puritatea lor absoluta, sugereaza limitele gandirii lucide, lipsite de efecte benefice in sfera poeticului, situarea acesteia pe o panta descendenta, incapacitatea ei de a raspunde complexelor probleme ale vietii. Cautarea unor altor orizonturi, a armoniilor depline, intr-un demers de "umanizare", semnifica incercarea descoperirii unei supraratiuni transcendente, euritmice, intr-o oaza a linistii, depasind, prin caldura simturilor, barierele lumii obisnuite, ale gandirii limitatoare:


"Sub acel palc de arbori salbateci, in amurg
Mi-ai aparut - sub chipuri necunoscute mie,
Cum nu erai acolo, in frigurosul burg,
Tu, muzica a formei in zbor, Euritmie!".

Ion Barbu are perceptia unei ample muzici a sferelor, imaginea unui univers sonor, ascendent, intr-o armonie deplina.

Incercarea de transcendere a lumii prin supraratiune se implineste astfel cu succes:

"Sub infloritii arbori; sub ochiul meu uimit,
Te-ai resorbit in sunet, in linie, culoare,
Te-ai revarsat in lucruri, cum in eternul mit
Se revarsa divinul in luturi pieritoare.
O, cum intregul suflet al meu ar fi voit
Cu cercul undei tale prelungi sa se dilate,
Sa spintece vazduhul si - larg si inmiit -
Sa simta ca vibreaza in lumi nenumarate."

Divinul se revarsa euritmie, prin "muzica a formei in zbor", in "luturi pierifoare", simbolul cel mai putetnif - materiei amorfe, chiar al fiintei umane, uitate sub semnul efemerului. Cercul supraratiunii se imprastie ca o unda transformatoare, spintecand vazduhul, lumea intreaga cu acest nou Logos protector.

Inlocuirea ratiunii cu alt simbol, al perfectiunii absolute, al euritmiei cosmice, se implineste in orizontul serii si ai tainei:

"Si-n acel fapt de seara, uitandu-ma spre Nord,
in ceasul cand penumbra la orizont descreste,
Iar seara intarzie un somnolent acord,
Mi s-a parut ca domul de gheata se topeste."


Teme si motive ale poeziei "Umanizare"
.  Gandirea rationala, vazuta ca instrument insuficient in descoperirea tuturor tainelor lumii ascunse.
.  Necesitatea unui alt principiu, suprem, al evolutiei lumii, capabil sa inlocuiasca limitatul principiu rational.
.  Domul atemporal reprezentat de supraratiune si, intr-o oarecare masura, de ratiune, vazuta ca un pas temporar spre perfectiunea divina.
. Lumea inchisa in ea insasi de catre acest principiu limitat, de ratio.
.  Atingerea altui nivel al gandirii, upgradarea lumii reale, descoperirea altor legi de evolutie decat cele obisnuite.