Poet si matematician, remarcabil in ambele domenii, postuland ideea ca "exista undeva, in domeniul inalt al geometriei, un loc luminos unde se intalneste cu poezia", Ion Barbu (1895-1961) imprima versurilor sale un ermetism constant, conditie esentiala a potentarii actului creator, dandu-i nenumarate valente. Termenul vine de la Hermes Trismegistul, zeu sapiential, care cunostea secretele divine, inventand scrisul si avand darul profetiei. Mesajul creatorului este extrem de important, polisemia subterana . A acestuia fiind esentiala in construirea unui univers mai putin accesibil, in care sa se patrunda cu sfiiciunea celui ce paseste pe un taram sacru. Actul creatiei barbiene urmeaza aceeasi spirala ascendenta prezenta in poeziile sale: parnasianismul de inceput, prezentand marile forme geologice, elemente minerale incremenite ("Lava", "Banchizele", "Muntii", "Raul"), este inlocuit, dupa o scurta faza intermediara, baladesca si orientala, reprezentata de ciclul "Isarlak", damnatoare, oprimanta, de creatia criptica, ermetica, in "Ritmuri pentru nuntile necesare", "Uvedenrode" si "Joc secund", in care poezia se inalta, prin extrema abstractizare sj incifrare, la cunoasterea lumii divine si a esentelor universului.

Influentat, in mod cert, de Nietzsche ("Amurgul idolilor"), pentru Ion Barbu arta trebuie sa serveasca doar siesi, sa descrie maretia naturii, sa nu integreze in ea omul, fiinta obscura in raport cu intregul, sau, daca acest lucru se produce, trebuie vizat omul primordial, arhetipul, nemuritor si perfect in cunoasterea sa deplina, paradiziaca. in fata acestei imagini de inceput de lume, pana si ingerii se extaziaza, pentru ca ea reprezinta creatia absoluta, destinata incantarii simturilor, trairii nelimitate. Eva din Gradina Paradisului este un prototip, o imagine ce se banalizeaza pe masura ce timpul trece: ca asa este, o arata versurile poetului, care incep sa se indrepte spre zonele cunoasterii depline, inaccesibila oamenilor comuni, implicand si aceasta stare benefica, mitica, de in illo tempore, in pofida starii de traire orgiastica a vietii. Poezia "Timbru" este o ars poetica a lui Ion Barbu, din care se nasc toate celelalte poezii de mai tarziu. d9h647ds51psf

"Dupa melci" transcrie experienta celui ce dezlantuie fortele magice si, ca ucenicul vrajitor, nu le mai poate stapani: copilul face greseala de a descanta cochilia melcului, facandu-l sa iasa in plin ger.

Este vorba de tulburarea unei linisti de dincolo de lume, a echilibrului cosmic, a increatului adus prematur in lumea comuna, ostila. Copilul, surprins de venirea noptii,, adevarata noapte valpurgica, a stihiilor dezlantuite, este inspaimantat, percepand-o ca pe o entitate potrivnica:

"inserase mai de-a bine;
Crengi uscate peste mine,
Bazaind la vantul stramb,
imi ziceau rastit din dramb...

Nazdravana de padure
Jumulita de secure,
Scurt, furis
inghitea din luminis.
Din lemnoase vagauni,
Capcauni
ii vedeam piezis
Cum casca
Buze searbade de iasca."

La fel ca Ialdabaot, din scrierile crestine apocrife, un zeu fals este cel ce-si sorteste opera distrugerii. Melcul, prefigurand soarta umana in genere, dispare in viscol:

"Iarna coarnele se frang,
Melc natang,
Melc natang!".

Ciclul "Isarlak" introduce un nou taram, situat la limita dintre fictiv si real: umanul se implineste nu prin stagnare, prin incremenire existentiala intr-un univers plin de primejdii, fara nici o similitudine cu cel al inceputului, ci prin aventura, prin deschiderea portilor spre noi orizonturi. in spatiul imaginar, cetatea se rupe din real, devine vis, loc unde nu mai intervine fatalismul existentei umane. Se contrapun doua conceptii diferite, aceea de lume in plin proces de descompunere, plebee, cu distractii ieftine, oferite de stapanul cetatii, turcisme ale unui spatiu profan, si cel de lume mitica, desprinsa din "O mie si una de nopti", cu demoni ai desertului si djinni aflati departe de orice complexe umane, determinate de realitate. In "Ritmuri pentru nuntile necesare", aparuta sub titlul initial de "Jazz band pentru nuntile necesare", in revista "Contimporanul", 1924, nr. 47, Ion Barbu prezinta misterul creatiei absolute, nu degradate, cum se intampla in contemporaneitatea lui, invadata de "poezia lenesa".

Cunoasterea suprema apartine luminii, reprezentata prin zeul Soare, al carui cult este unul dintre cele mai importante, apartinand vremurilor vechi: la traci, zeul luminii avea puteri inimaginabile, la celtici, el constituia principiul feminin, generator, zeita Lug, la egipteni se numea Ra. Lumina reprezinta putere si creatie,* dar ea se degradeaza prin "condensare" in material: textele biblice vorbesc despre cuvintele profetice marcand aparitia lumii, Fiat lux!

Tot spre o existenta solara tinde si lapona
Enigel, fiinta nordica din balada "Riga Crypto si
lapona Enigel", traind in taramuri de gheata,
bantuite de lumina. Gheata este un conservant al
luminii, desi la polul opus al temperaturilor,
condensand de fapt stropii razelor. Riga Crypto
duce o viata conservanta, fara elanul marilor

Impliniri, simtindu-se ocrotit inca nu se stie pentru
cat timp, de umbra. Carnea sa este un simbol al
decaderii, al contragerii impure a luminii in
materie, deoarece veninurile si substantele
organice ce alcatuiesc pielea lui rosie nu rezista ; impactului zdrobitor al razelor de lumina. j Poetica barbiana este supusa unei antinomii i ireductibile: cele doua viziuni se atrag reciproc, j dar nu se apropie. Una reprezinta tendinta de
conservare a increatului, cum se intampla cu Riga Crypto, cealalta tendinta de ascendenta
solara, ca modalitate a implinirii unui ciclu
omenesc:

"E dat acestui trist norod
Si oul sterp ca de mancare,
Dar viul ou, la varf cu plod,
Facut e sa- privim la soare!" ("Oul dogmatic"). Viul se conserva prin intrare in somn, in transa adanca: omul insa uita, prin aceasta, de natura sa divina, resemnandu-se la o viata terestra:

"Om uitator, ireversibil,
Vezi Duhul Sfant facut sensibil?
Precum atunci si azi intocma:
Marunte lumi pastreaza dogma".

Omul profan prefera oul rosu, "oul sterp", simbol al trecerii efemere pe pamant:

"Acest ou-simbol ti-l aduc,
Om sters, uituc.

Nu oul rosu.
Om fara sat si om nerod,
Un ou cu plod
iti vreau, plocon, acum de Paste;
fi urca-n soare si cunoaste!".

Oul viu este simbolul unui destin perpetuu, conserva in el timpul mitic. Uitarea de care vorbeste poetul este emblematica, sub acest spectru neiertator stand intreaga conditie umana. Finalul poemului consemneaza puritatea increatului, a simbolurilor originare:

"Ca vinovat e tot facutul,

Si sfant, doar nunta, inceputul".




j
 
   Ion Barbu este un poet complex, de formatie matematica, cu studii fundamentale,, in Germania, la Tuebingen, dupa care se intoarce in Romania, unde isi sustine doctoratul, in 1929. S-a nascut in 1895 in orasul Campulung-Muscel. Numele cu care este cunoscut ca matematician este Dan Barbilian, iar pseudonimul literar este Ion Barbu. Moare in 1961, la Bucuresti. Frecventeaza cenaclul "Sburatorul" al lui Eugen Lovinescu, fiind influentat de acesta in prima etapa a creatiei. George Calinescu afirma despre poet in "Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent": "Fizionomie personala de om al soarelui de calcaruri, inaintare de kurd descalecat. Un nu stiu ce intunecat in pupilele boabe de strugur vested. Liniile fetei anguloase, ochii vegetali sporiti intr-o tensiune dincolo de conturul lucrurilor, ochi exangui, cufundati in vise, ai omului ce doarme cu pleoapele intredeschise".



Este inclus la capitolul "Dadaisti, suprarealisti, hermetici".


Volumele de poezii ale lui Ion Barbu sunt "Dupa melci" (1921), "Joc secund" (1930), "Ochean" (1966).
Se face cunoscut prin articole ce apar la revistele "Contimporanul" (1924), de orientare expresionista si constructivista, "Viata literara", "Ideea europeana".


 Orientarea poetica a lui Ion Barbu se poate explica si prin raportare la curentele parnasianism, expresionism, constructivism.
 Etapele parnasianism, baladesc-oriental, ermetism, necesare in definirea creatiei poetului, sunt propuse de Tudor Vianu, in studiul "Introducere in poezia lui Ion Barbu" (1935).
 Tablourile minerale, geologice, specifice parnasianismului, sunt intalnite in "Panteism": "Vom merge spre fierbintea, frenetica vieata,
Spre sanul ei puternic, cioplit in dur bazalt,
Uitat sa fie visul si zborul lui inalt,
Uitata plasmuirea cu aripe de ceata".

Conform "Dictionarului explicativ al limbii romane", "panteismul = conceptie filozofica monista care identifica divinitatea cu intreaga natura".

Banchizele, peisajele exotice, incremenite, relevand caracterul static al lumii, dar si al epocii, se constituie in atribute ale parnasianismului. incremenirea naturii, condensarea energiei in forme fixe pot semnifica nepasare, incapacitate a viului de a supravietui mediului neprielnic:

" Din aspra contopire a gerului polar
Cu verzi si statatoare pustietati lichide,
Sinteze transparente, de straluciri avide,
Zbucnesc din somnorosul noian originar."

("Banchizele"). Increatul exista, la fel ca in poezia lui Eminescu, in locuri unde se conserva primitivitatea naturii, formele originare.

Incremenirea naturii se modifica in poeziile de nuanta baladica si orientala, in ciclurile "Dupa melci" (1921), "Uvedenrode", "Isarlak" ("Nastratin Hogea Ia Isarlak", "Domnisoara Hus"), prin evocarea peisajelor "unde nu se intampla nimic".

Se poate spune ca notiunea de balcanism este inerent legata de aceea de lene. Orientul nu este, in poeziile lui Ion Barbu, cel mitic, asa cum spunea Mircea Eliade, care acuza Occidentul de un anumit "provincialism" al gandirii, ci, sub prisma gandirii matematice, el devine unul suprasaturat de "cunoastere paradisiaca", adica fara nici o atractie, fara nici un mister. Faptul ca spatiul s-a colmatat, s-a aglomerat, este indicat prin sintagme de tipul:

"fluviu lesios", "lancezi ape", "tara veghea turcita", prin personaje banale, "slujitori cu ochi rotunzi, ca de erete", "dervisi", "prostime", "targoveti", "dervisi cu fata supta de priveghi".

Nastratin Hogea este un personaj ce exprima "caracterul" balcanicului, predispus a face nimic, condamnat la uscare, la nemiscare. Astfel de personaje se misca greu in spatiul ideatic, sugereaza intelenirea mintii.

 Tablourile erotice sunt prezente in "Uvedenrode": "La rapa Uvedenrode,
Ce multe gasteropode,
Suprasexuale,
Supramuzicale".

Aspiratia erotica este exprimata in "Riga Crypto si lapona Enigel", prin inaltarea spre soare a laponei Enigel: soarele este simbolul puterii absolute.
 Exista o faza intermediara, de tranzitie, catre poemele ce incununeaza creatia poetica barbiana, spiritul ei geometric funciar. Increatul, punctul genuin al lumii, este ilustrat in "Oul dogmatic": "oul sterp", reprezentand biologicul, este destinat multimii, "tristului norod", in timp ce "viul ou" reprezinta eternul, se contrapune cunoasterii limitate. Poezia incepe sa devina ermetica, se opune "poeziei lenese", incriminate de poet intr-un articol polemic despre Tudor Arghezi, se defineste prin simboluri incriptate in cuvinte. in "Ritmuri pentru nuntile necesare", se releva trei tipuri de cunoastere: prin eros, avand ca simbol pe Venus, prin ratiune, avand ca simbol pe Mercur, prin contemplatie poetica, reprezentata de Soare. Lumina, exemplificata prin Soare, ar reprezenta regnul total, forta suprema a universului. Motivul nuntii semnifica o incercare de a descoperi transcendenta lumii:

"Capat al osiei lumii,
Ceas alb, concis al luminii
Suna-mi trei
Clare chei".


  "Joc secund" este incununarea operei poetice a lui Ion Barbu, unde geometrizarea extrema construieste un spatiu poetic complex. Spiritul uman se supune unui proces de introspectie, la fel ca in versurile lui Paul Valery:

"Feu vers qui se souleve une vierge de sang
Sous l especes d or d un sein reconnaissant" ("La jeune Parque"). Mitul lui Narcis, ca fenomen de autoreflectare, se constituie intr-un proces de cunoastere aprofundata. Moartea intervine ca "un bal linistit, de mare gala", in timp ce Soarele reprezinta principiul vital. Motivul Oglinzii este inclus in poeziile "Falduri" si "infatisare".

Dincolo de fondul biologic, se afla adevarata esenta a lumii, ce sustine esafodajul materiei denudate:

"Dar piatra-n rugaciune, a humei despuiare
Si unda logodita-n cer, vor spune-cum?" ("Timbru"). "Joc secund", care da titlul intregului ciclu, este o arta poetica, alaturi de poezia "Grup", justificand pe deplin o remarca a insusi matematicianului-poet:

"...exista undeva, in domeniul inalt al geometriei, un loc luminos unde se intalneste cu poezia".