Ion
Caraion (1923-1986). Poet, eseist, traducator. intre 1940 si 1941 editeaza
revista de poezie "Zarathustra".
Debuteaza in 1939 in "Universul
literar" si in "Curentul literar", cu versuri si recenzii.
Volumul de debut este "Panopticum"
(1943), urmat de alte doua, "Omul profilat pe cer" (1945)
si "Cantece negre" (1946).
Este arestat si condamnat
din motive politice, intre 1950-1955 si 1958-1964. Alte volume de poezii
prin care se impune in literatura romana sunt "Cartita si aproapele"
(1970), "Deasupra deasuprelor"
(1970), "Cimitirul
de stele" (1971), "Selene si Pan" (1971),
"Muntii de os" (1972), "Frunzele in Galaad" (1973),
"Poeme" (1974), "Lacrimi perpendiculare" (1978),
"Interogarea magilor" (1978).
Din eseistica poetului, cele mai cunoscute volume
sunt "Duelul cu crinii" (1972), "Enigmatica noblete"
(1974), "Palarierul silabelor" (1976), "Bacovia. Sfarsitul
continuu" (1977), "Jurnal" (1980). Traduce din operele
lui Marcel Ayme, Honore de Balzac, Marietta Sahighian, Al. Dumas, Sherwood
Anderson, Ezra Pound. "Cantecele negre" ale lui Ion Caraion
sunt nonconformiste, concentrate pe o structura a revoltei sociale totale.
Poezia
"Omul profilat pe cer", din volumul cu acelasi titlu, este un protest al "tinerilor furiosi" impotriva unei lumi iesite din matca, debusolate, care isi consuma energiile haotic, intr-o enorma dezlantuire de forte. Imaginea "omului profilat pe cer", reprezentand infernul existentei umane, este a unei fiinte telurice uriase, emanatie a adancurilor sumbre ale constiintei, hranita din toate atrocitatile veacului:
"Omul profilat pe cer avea umerii aspri, raniti,
mersul infricosator si-un par negru, ierbos,
crescuse enorm ca o zapada polara, ca o inundatie
marina
laolalta cu minereurile pamantului, cu sangele lui subteran,
in care au putrezit radacini
! in care s-au inecat femei."
in
aceasta imagine terifianta, pamantul devine depozitarul osemintelor
miilor de morti anonimi, existenti de la inceputurile zilelor si pana
astazi. intr-o astfel de lume haotica, pasarile se prabusesc din inaltul
cerului, "au venit sa moara carbonizate pasarile din fundul lumii;
gonite din cuiburi si de pe vapoare,
au venit sa moara pasarile Sudului."
Pasarile care se prabusesc, simboluri ale spatiilor uranice, semnifica
declinul ireversibil al lumii.
Omul viitorului,
sumbru, un supraom grotesc, dezumanizat, strabate peisajul dezolant
al lumii, ca o revarsare
a stihiilor, ducand cu sine uriase dislocari de materie:
"Printre
materii anorganice, printre viziuni salbatice si plante
mergea urias
ca o mie de blocuri puse sa mearga,
ca o mie de soldati trimisi sa
se omoare,
ca o mie de prizonieri intorsi din razboi,
ca o mie de
muncitori chemati la fabrica."
Tabloul apocaliptic, asemanator
celor ale lui Hieronymus Bosch, infatiseaza degradante ipostaze ale
umilintei umane, un spectacol de adulatie fara margini: femei vin sa-i
deschida "usile cu azima", "copii cu fructe veneau la
poarta".
Dincolo de aceasta superficie
stralucitoare ca in orice lume totalitara, apar semne ale grotescului,
"dobitoace paroase" care isi ling puii, iar "sangele
negru, sangele pamantului" sfasie "carnea rupta" a victimelor
macelului mondial.
"Omul profilat
pe cer", nutrit din viziunile totalitare ale celui mai incrancenat
veac
din istorie, vine din bolgiile infernului, "din maruntaiele pamantului
cu caldura", dintr-un taram "cu insule de cadavre plutind
pe rezervoare de pacura de la un sat pe altul".
Acest personaj
fantastic are "umerii puternici" si "niste priviri
incarcate
de miragii."
in "dimineata brutala ca
un pumn" a declansarii
marelui macel, "ploile au curs paralel cu sangele
cu dragostea,
cu bucuria, cu iarba".
Peisajul pustiit ramas in urma este apocaliptic,
de razboi postatomic, cu j ramasite ale umanului risipite printre ruine:
"O bucata de paine uitata in cos
o cale ferata pe
unde nu mai vin trenuri
o pensiune din care-au plecat ferestrele", "o mama care nu mai poate sa nasca", "un continent de
bucurie
o padure de paini
o armata de pesteri barboase."
Omul
puternic, supraomul, zeul izbavitor mult asteptat, ascultat de toate
fiintele universului, se dovedeste un zeu al distrugerii:
"Printre
pietrele muntelui,
printre ape,
omul profilat pe cer
cat asteptarile
lumii crescuse,
cat noaptea, cat iarna de mare
si tanar ca gleznele
ciutei."
In timp ce omul "profilat pe cer" se indreapta spre campul lui
Ares, jivinele pustiei ii asculta pasii, "siguri si tari"
"ca viata din arterele lui".
Luna se schimba sub suflul razboiului,
"a stat ca o mina electrica", iar plantele sunt "de smoala"
si o noapte grea patrunde in oameni. Totul este haotic in succesiunea
terifianta a imaginilor poeziei, pana in momentul in care lumea se inscrie
pe o panta halucinata a distrugerii:
"A fost o seara tulbure. Departe
s-au auzit mitraliere. Veneau
Pe branci!
in coate!!
Acuma!!!
- Dimineata
ca o sarma ghimpata
s-a oprit in pieptul omului profilat pe cer."
in acest peisaj apocaliptic, nu exista sentimente umane, gingasie, iubire,
toleranta, ci numai simboluri ale infernului, "insule de cadavre", valuri de pacura, "o armata de pesteri barboase", toate sugerand
intoarcerea in barbarie, intr-un tablou al groazei originare.