Despre viata particulara a lui Ion Creanga (1839-1889), datele biografice nu sunt destul de sigur e: multa vreme s-a luat ca data a nasterii 1 martie 1837. potrivit marturiei autobiografice a scriitorului, mult mai tarziu convenindu-se asupra aceleia de 10 iunie 1839. Tatal sau este Stefan a Petrei Ciubotariul, iar mama e fiica lui David Creanga, vornic din salul Pipirig. Copilul invata la scoala din Humulesti. direct din "Ceaslov" si din "Psaltire", stimulat de placinte sau cu amenintarea Sfantului Nicolae si a Calului Balan, in satul natal scoala nu tine insa prea mult, pentr ca dascalul Vasile este luat cu arcanul la oaste intr-o zi blestemata, iar celalalt dascal, Iordache "farnaitul".

Avea darul suptului. Dus de bunicul sau David Creanga la profesorul Nanu de la Brosteni. viitorul seriilor nu se alege decat cu raia de la caprele Irinucai.

Dupa un popas inutil pe la "fabrica de popi" de la Falticeni, curand desfiintata (1854), Creanga absolveste cursurile Seminarului de la Socola si in 1859 este hirotonisit diacon. Devine si institutor, prin absolvirea Scolii Trei Ierarhi, creata de Titu Maiorescu, dar intra in conflict cu autoritatile bisericesti, fiind acuzat ca a tras cu pusca in ciorile de pe turla bisericii si si-a tuns coada preoteasca. Astfel, in 1872 este scos din invatamant, si din randurile clerului. Pentru a supravietui, deschide un debit cu tutun, impreuna cu fratele sau Zahei. in 1874 este reprimit in invatamant si un an mai tarziu, este remarcat de Mihai Eminescu, revizor scolar pe atunci pentru judetele Iasi si Vaslui, care il introduce la "Junimea", unde citeste povestea "Soacra cu trei nurori", publicata apoi in "Convorbiri literare".

Pana in 1878 sunt citite si publicate si celelalte povesti. Pana atunci avusese insa o sustinuta activitate publicistica in domeniul pedagogiei, fiind autorul unor indelung folosite manuale scolare: "Metoda noua de scriere si de citire pentru uzul clasei I primaria" (1868), "invatatoriul copiilor..."

(1871), "Povatatoriu la cetire prin scriere dupa metoda fonetica" (1876). Primele sale povestiri apar chiar in aceste manuale: "Ursul pacalit de vulpe", "Inul si camesa", "Acul si barosul", "Pacala", "Poveste".


Primele doua parti ale "Amintirilor din copilarie" apar in "Convorbiri literare" in 1881, partea a doua in 1882, in timp ce a patra parte apare postum, in 1892. Despre opera lui Creanga s-au scris de-a lungul timpului numeroase studii si interpretari critice, la care se angajeaza si reputati cercetatori straini, precum francezul Jean Boutiere, care scrie in 1930 "La vie et Poeuvre de Ion Creanga".

George Calinescu, in "Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent" (1941), modifica viziunea asupra scriitorului "poporal", "primitiv" si "instinctual", criticul asema-nandu-l cu Rabelais si cu Sterne si situandu-l in randul marilor clasici ai literaturii romane, alaturi de Mihai Eminescu, I. L. Caragiale si Ioan Slavici. Studii importante despre Ion Creanga scriu si Vladimir Streinu, Zoe Dumitrescu-Busulenga, G. I. Tohaneanu, G. Munteanu.
Creanga este exponentul artei narative populare duse pana la rafinament, alternativa in fata tragismului vietii devenind rasul sanatos, ca forma de aparare impotriva unei lumi guvernate de legi inflexibile si nemiloase. Fantasticul din povestiri este o modalitate de innobila realul, de a insera in banalitatea vietii elemente de mit sau de basm, marele povestitor roman reluand si personalizand teme si motive existente in toate literaturile lumii. Limbajul lui Creanga este comic, dus uneori pana la grotesc, in sensul pe care il confera G. Schneegans in "Istoria satirei
grotesti".

Creanga, in spiritul lui Swift, efectueaza o rasturnare a principiilor lumii, motivul "lumii pe dos" fiind prilej de reflectii amare sau de ras fara restrictii, uneori homeric. Cu toate acestea, lumea lui Creanga se intemeiaza pe o sarbatoare perpetua a spiritului, intr-o incercare continua de a transforma si sentimentele negative in prilej de veselie, de ras, ca revers al fragilitatii si al bulversarii intregului ansamblu social. In consecinta, el incearca sa contracareze aceste aspecte neplacute ale vietii prin revelarea in faptele cotidiene a miraculosului si fabulosului inspirat dintr-un fond mitic, indepartat. Mitul devine un prilej de intoarcere intr-o lume in care granitele spatiale si temporale sunt abolite, in care moartea e un personaj comic si grotesc, putand fi infranta, ca in povestea "Ivan Turbinca", in care iadul si raiul nu mai au imaginea unei viziuni dantesti, fiind dimpotriva locuri unde umorul este intalnit la fiecare pas si petrecerile se pot tine la nesfarsit, in scrierile sale, Creanga joaca mai multe roluri: este, pe rand, autor, om matur care se intoarce in timpul mitic al copilariei, narator si personaj. in "Amintiri din copilarie", Ion Creanga "da seama" despre o varsta, aceea a copilariei eterne, cu lumea ei miraculoasa si atemporala ca si varsta de aur a omenirii, scriitorul creand, in plin realism, un neasteptat mit literar, mitul copilariei, pus in evidenta, recuperat din intreaga structura a "Amintirilor..."

, din fiecare dintre cele patru parti ale operei. Spatiul narativ al lui Creanga este implinit de limbajul suculent, condimentat cu vorbe in doi peri, cu expresii populare de o sugestivitate rar intalnita, iar personajele sale, imersand in timpul arhaic, populat cu fiinte fantastice, au o nota de umor specific taraneasca, in ciuda ispravilor pe care le pot face. Danila Prepeleac pare, in prima parte a povestii, un om fara minte, care isi pierde averea pe parcursul unui singur drum, facut spre targ; acest handicap este insa recuperat in lupta cu dracii, cand incearca sa construiasca o biserica chiar pe malul iazului unde domnea Cel Rau, declansand astfel conflictul cu puterile adancurilor. Dincolo de viziunea romantica tenebroasa a spiritelor rele, dominanta in literatura epocii, dracii pot fi pacaliti usor, fiind personaje demne de toata batjocura, invinse in modul cel mai simplu de catre erou, care se imbogateste pe seama prostiei lor. in intregul ei, opera lui Ion Creanga, mereu viabila, este o victorie a spiritului asupra timpului, adevarata izbanda a scriitorului si a literaturii romane. Povestea lui Harap-AlbPovestile lui Creanga se dezvolta din acelasi orizont fabulos in care se proiecteaza intreaga sa opera literara. Procesul creatiei este complex, ca si arta scriitorului, caci, in majoritatea povestilor, se toarna inn>o forma noua, inimitabila, originala, un fond preexistent de motive si de idei universale, caracteristice tuturor basmelor lumii. Ion Creanga nu este un simplu "povestariu", cum s-a spus (Vladimir Streinu), care, in naratiune, se lasa condus de simpla succesiune de motive, de "functii" ale basmului fantastic (V. I. Propp, "Morfologia basmului"), mai putin atent la conexiunea lor fluenta si indeosebi la expresia literara, ci este un creator autentic si total, care integreaza in universul imaginar numai acele elemente ce slujesc, ca si in "Amintiri din copilarie", cel mai bine ideea artistica fundamentala. Aceasta este o trasatura evidenta a basmului cult, care nu opereaza numai cu magma primordiala a naratiunii, a povestii, cu miticul pur, ci presupune elaborare, minutie, precizie a expresiei, o perfecta functionalitate a ei in ansamblul textului. Daca luam numai doua astfel de basme culte, "Fat-Frumos din lacrima", de Mihai Eminescu, si "Povestea lui Harap-Alb", de Ion Creanga, vom constata indata diferenta fata de basmul popular, datorata disponibilitatilor creatoare ale autorilor: preponderenta descrierilor de factura romantica, superbe, comparabile cu marile viziuni ale poeziei, in cazul lui Eminescu; abundenta si stralucirea dialogului, creator de tipuri si de atmosfera, la Creanga, adica tocmai ceea ce reprosa, dintr-o regretabila neintelegere, Jean Boutiere ca fiind in plus in text. in cateva povesti, cu o epica mai simpla, "Soacra cu trei nurori", "Punguta cu doi bani", "Capra cu trei iezi", "Fata babei si fata mosneagului", chiar in "Povestea lui Stan Patitul", Creanga apeleaza, ca si in "Amintiri din copilarie", la proiectia in fabulos a unor intamplari aparent banale, desprinse din lumea satului, granita dintre real si fantastic fiind incerta si mereu oscilanta. In marile povesti insa, in "Povestea.lui Harap-Alb" indeosebi, procedeul este contrar, operandu-se in mod curent extractia din mit a unor "functii sau actiuni constante" (V. I. Propp), a unor motive si personaje, pe care le pune in coerenta, intr-o opera literara cu tenta puternica de originalitate, creatie exclusiva a lui Ion Creanga.
Sa investigam mai intai acest fond originar, inca neformatat, cu radacini foarte adanci, mergand pana in arhaitate, in vremea epopeilor homerice, si pe o arie foarte larga, "euro-asiatica" (George Calinescu). intr-o lucrare monumentala, "Basmele romane" (1895), Lazar Saineanu include tematica basmului "Povestea lui Harap-Alb" in ciclul "Ispravilor eroice", de tipul "Apa vie si apa moarta", aceasta ultima secventa bazandu-se pe aparitia, in final, a apei miraculoase, datatoare de viata. Din multitudinea de texte si de variante, pe langa motivul probelor initiatice si al incercarii barbatiei, retinem cateva personaje si episoade tipice. Cel cu spanul figureaza in versiunile grecesti si sarbe ale ciclului amintit. Fat-Frumos, cazut in slujba unui personaj inferior, aminteste de eroii mitologiei grecesti: Heracle este sclavul lui Euristeu, Perseu se afla in serviciul regelui Polyctet, Poseidon se supune lui Laomedon, Apollo lui Admet. Expeditiile lui Harap-Alb, asociat cu tovarasi nazdravani, fac trimitere la calatoria Argonautilor in cautarea lanii de aur din Colchida. Spanul, ca personaj, apare si in basme neogrecesti, "Fiul imparatului si spanul", "Spanul", in care personajul este sfatuit, ca si in "Povestea lui Harap-Alb", sa nu se intovaraseasca cu omul span, apoi substitutia se face, eroul trecand probe asemanatoare, ajutat de albine, furnici, lei sau vulturi. Tovarasii nazdravani, corespunzatori lui Gerila, Flamanzila, Setila, Ochila, Pasari-Lati-Lungila, se intalnesc, dupa cercetarea lui Lazar Saineanu, in basme raspandite pe o arie geografica mai larga. Chiar in "Tugulea..."

, cules de Petre Ispirescu, se intalnesc Flamandul, Setosul, Gerosul, Ochila si Pasarila. intr-un basm ceh, personaje sunt Lungul, Largul si Agerul-Ochilor; intr-o poveste bretona, "Les compagnons..."

, personajelor din "Povestea lui Harap-Alb" le corespund le Mangeur (Mange-Tout), le Buveur (Boit-Tout), le Coureur (Attrape-Tout), le Tireur si Fine-Oreille. "Povestea lui Harap-AIb" include, de altfel, episoadele (functiile) esentiale ale unui basm, in viziunea lui Propp: absenta, necesitatea plecarii eroului de acasa; inzestrarea cu unelte si instrumente magice (fiul cel mic dobandeste hainele, armele si mai ales calul nazdravan); interdictia de a trece peste podul cu ursul; incalcarea ei de catre fiul cel mic si curajos; deplasarea spatiala intre doua imparatii; viclesugul (Spanul isi insala victima si pune stapanire pe ea); sosirea incognito (personajele sosesc sub identitate schimbata in imparatia lui Verde-imparat); pretentiile neintemeiate ale falsului erou; incercarile grele (incercarile sunt trecute de erou); recunoasterea (eroul va fi dezvaluit in cele din urma); demascarea falsului erou, in consecinta a Spanului; pedeapsa (falsul erou este pedepsit); casatoria (eroul se casatoreste si se inscauneaza imparat).
Sub aceasta structura generala de basm popular se ascund simboluri profunde, adunate, la fel ca in "Amintiri din copilarie", intr-o idee esentiala.


Ca si Nica a lui Stefan a Petrei, Harap-AIb se angajeaza intr-o fascinanta aventura a cunoasterii, intampinand aceleasi obstacole si primejdii, cu deosebirea ca, in basm, limitele realului si ale imposibilului sunt in cele din urma invinse. Ceea ce in "Amintiri din copilarie" nu se implineste, frustrarile si esecurile lui Nica se substituie aici prin izbanda finala a eroului de basm. Drumurile sale devin, in "Povestea lui Harap-AIb", calatorii de dimensiuni cosmice, "in inaltul ceriului,
Vazduhul pamantului;
Pe deasupra codrilor,
Peste varful muntilor;
Prin ceata magurilor,
Spre noianul marilor [...]
De la nouri catra soare,
Pintre luna si luceferi,
Stele mandre lucitoare", Creanga vadind aici, in mod neasteptat, aceeasi vocatie a imaginarii spatiilor astrale ca si Eminescu. in sensurile sale adanci, ultime, "Povestea lui Harap-AIb" simbolizeaza astfel epopeea cunoasterii si a existentei umane, proiectate cand si cand, nu totdeauna, in fabulos.
De aceea, corelatia real-fantastic este aici mai bine marcata decat in alte creatii de aceeasi factura. Povestea se initiaza parca de aproape, cu intamplari petrecute de curand, intr-o lume cunoscuta si accesibila ascultatorilor, iesita temporar din sfera miticului:


"Amu cica era odata intr-o tara un craiu, care avea trei feciori. Si craiul acela mai avea un frate mai mare, care era imparat intr-o alta tara, mai departata..."

. Se pot distinge, in arhetipologia generala, mai multe trepte ale arhaitatii, dar in basmul cult, si mai ales la Creanga, nu se mai atinge niciodata faza miticului autentic, originar, cu intamplari petrecute in illo tempore. Creatiei originare a lumii autorul ii adauga efortul de creatie propriu, vocatia sa demiurgica, impregnata cu o mare doza de ironie si de umor fata de evenimente si personaje, acestea fiind, pe scara arhetipologiei generale, atribute ale realismului. Satira, ironia, umorul sunt modalitati de desacralizare a mitului, de inscriere a sa, daca nu in cotidian, ca in literatura realista, cel putin aici, in povesti, intr-o faza intermediara, eroica, intalnita la Rabelais sau la Cervantes. La Creanga este, se pare, ceva mai mult: rasul sau, ca si in "Amintiri din copilarie" de altfel, nu este neaparat o coborare, ci o accedere la starea mitica a personajelor si a intamplarilor. Rasul sau este, astfel, hohot al zeilor, un ras homeric.

Din punctul de vedere al realitatilor si al situatiilor ilustrate, "Povestea lui Harap-AIb" apartine acestui nivel de reflectare a realului: lumea este, ca si in celelalte povesti, deja umanizata, chiar personajele divine sunt antropizate, prin specularea geniala a unei erori ce tine de sistemul referential al povestitorului anonim. Nu e de mirare ca Sfanta Duminica sau sfintele Miercuri si Vineri au infatisarea unor femei in varsta (acest proces de erodare a frumusetii fiind general in desacralizarea mitului), ca Dumnezeu umbla pe pamant sub o forma ce nu inspaimanta, nici nu provoaca smerenie, fiind un fel de bunic dotat cu puteri iesite din comun, ce are grija de fiecare destin in parte si care nu se abtine sa faca acte caritabile pentru personajele preferate.


Ca orice alt basm, "Povestea lui Harap-AIb" este, in schema epica de baza, o scriere fantastica, respectand principiul dualitatii, al conflictului bine-rau. Dar, desi lucrurile ar putea fi atat de mult simplificate, accentul este pus pe scriitura si pe atmosfera, pe conturarea personajelor si a situatiilor comice, pe limbajul popular si pe variantele dialectale ale limbii romane. in speta, Harap-Alb se confrunta cu mai multe tipuri de rau: neputinta omului de a savarsi fapte eroice, de a stapani timpul si spatiul, fiind nevoit sa apeleze la calul nazdravan, la furnica, albina, la tovarasii miraculosi; viclenia lumii, reprezentata de omul span; lupta cu fortele naturii, cu ursul, cu cerbul, chiar cu demonia imparatului Ros, care il supune pe erou la nenumarate incercari.
Timpul basmului cult, desi nedeterminat, nu mai este unul mitic. Nici calul, care vorbeste, mananca jaratic si zboara ca vantul si ca gandul, nu mai pare, in conventia basmului cult, cu adevarat iesit din comun; el face parte din categoria animalelor fantastice domestice si, ca atare, nu poate uimi, cititorul sau ascultatorul basmului asteptandu-se, intr-un firesc al conventiei literare, oricand sa apara. Aceste animale fantastice sau imaginare intalnite in visele copiilor, sunt, de multe ori, un fel de substitute ale camarazilor de joaca. De fapt, prin raportarea tuturor actiunilor la un cadru compatibil cu realul, trairile sunt diminuate, aduse intr-un perimetru al lumii apropiate. Cum s-ar spune, basmul de mai sus povesteste p aventura a unui fecior de crai, plecat in cautarea fericirii sale lumesti. Poate de aceea, drept consecinta a acestei nedeterminari umane, a acestei imperfectiuni a lumii nefacerii, "mai toate tarile erau bantuite de razboaie grozave", de primejdii si cine se duce la capatul lumii risca sa ramana acolo pentru totdeauna, ceea ce, de altfel, se si intampla cu feciorul cel mic al craiului.

Este de remarcat insa ca, pe masura ce inaintam in timpul arhaic, calatoriile se fac mai usor, aventurile sunt mai firesc realizabile. in "Povestea lui Harap-Alb" mai greu este inceputul actiunii, primii doi fii de crai chiar ratandu-l definitiv, ramanand in timpul comun, comod, aparent protejat al existentei. Pentru ei, ca si in "Amintiri din copilarie", spatiul se inchide, devine protector, aventurile se realizeaza la dimensiuni reduse, primul esec intorcandu-i, ca si pe Nica, acasa. Regresiunea dimensiunilor este caracteristica esentiala a coborarii in timpul prozaic. Daca in epopeile legate de facerea lumii, de luptele intre generatiile de zei, totul avea o amploare deosebita, pe masura trecerii timpului, pamantul este abandonat in voia unor fiinte cu puteri mai reduse, care isi desfasoara actiunile intr-un univers limitat.                             ,

Faptul ca actiunea oscileaza intre real si mitic sau ca ne aflam in aceasta permanenta ambiguitate real-fantastic este demonstrat prin aceea ca personajele umane respecta toate caracteristicile unor fiinte obisnuite: timpul lor trece repede, ei se gandesc la descendenti, la substituti care sa le duca mai departe programul existential:

"Amu cica imparatul acela, aproape de batranete, cazand la zacare, a scris carte fratine-sau craiului..."

. Acesta este motivul inceperii aventurii si, prin ineditul ei, ce poate schimba destine pamantene, impune si incercarea initiatica pe care trebuie sa o indeplineasca cei trei fii de crai, pentru a deveni vrednici urmasi ai tatalui lor. La fel ca in "Amintiri din copilarie" si in alte povesti, drumul presarat cu primejdii devine proba initiatica, pentru a face alegerea intre cei trei fii de imparat. Numarul trei este, si acesta, ca in orice basm, magic: fiii de crai sunt trei, dar numai al treilea are calitati superioare, fiind capabil de aventura, de a trece dincolo de limitele realului. in plus, el este predestinat, fapt dezvaluit de Sfanta Duminica:

"...tie a fost scris de sus sa-ti fie data aceasta cinste."


Pentru a face fata incercarii, fiul cel mic isi procura, sfatuit indeaproape de Sfanta Duminica, instrumentele necesare izbanzii. Sub aparenta de baba "stremturoasa", "garbova de batranete, care umbla dupa milostenie", Sfanta Duminica, prin puterile magice pe care le are ("stiu dinainte ceea ce au de gand sa izvodeasca puternicii pamantului si adeseori rad cu hohot de nepriceperea si slabiciunea lor"), este un agent al destinului si il determina pe fiul de crai sa priveasca lumea cu alti ochi, sa o cunoasca in adevarata ei esenta. Calul dobandit la indemnul ei qirte un mijloc de transport fantastic; el devine tanar, se regenereaza pentru ca mananca jaratic, amintind de locuitorii miticei Atlantida sau ai Hiperboreei, care se pastrau tineri, vreme de o mie de ani, prin descarcari de fulgere. Calul asteapta aventura, este metamorfozabil, pare a fi uitat acolo din timpuri stravechi, predestinat pentru astfel de actiuni: timpul nu-l poate ucide, ii poate schimba numai aparenta. Pentru astfel de personaje fantastice, infatisarea este doar un pretext de disimulare si de integrare in lumea cotidiana: ele trebuie sa urmeze un calendar de existenta similar cu al fiintelor vii. Nu este de mirare, asadar, ca o atingere a lumii ascunse il preschimba, il face apt pentru misiune. Focul este, de fapt, energie a vietii, numai ca nu este cunoscut in aceasta ipostaza sau nu poate fi folosit in mod eficient.
Viteza de deplasare este un alt factor de acces in lumea mitica: calul poate sa-l transporte pe subiect cu viteza vantului sau a gandului. Ultima viteza presupune o reiterare a timpului mitic, cand gandul se materializa, se transforma in realitate, si depaseste cu mult limitele demonstrate de fizica moderna. Calul este un mijloc de transport capabil sa ajunga pana la nori, la luna sau la soare, semanand cu acele vimana de care pomenesc scrierile indiene "Mahabharata" si "Ramayana", vehicule capabile sa transporte calatorul pe Pamant, in Sistemul Solar si dincolo de el. La celti, un echivalent al calului este corbul, care poate sa invinga si el timpul si spatiul (vezi paradoxul "relativist" al lui Brann), pentru a ajunge in miticul paradis al femeilor frumoase si mereu tinere. Fiinta umana este insa extrem de fragila pentru animalul fantastic, metaforizat sub forma unui cal: viteza gandului presupune procese la care omul nu poate rezista, de aceea Harap-Alb ii cere sa fie transportat cu viteza vantului, mult mai adecvata spatiului limitat in care traieste.

Calul pare ca poate deplasa chiar planurile temporale. Nemurirea de care se bucura demonstreaza ca provine dintr-un loc situat dincolo de timp: calul l-a slujit, in tinerete, si pe tatal eroului, ciclurile temporale neafectandu-l . Calul se afla in afara timpului, ajutand oamenii sa-si depaseasca limitele proprii, dupa care se intoarce la acelasi status de asteptare. Cu el alaturi, pornit la drum, fiul de crai pierde sirul timpului: zilele se fac una, doua, pana la patruzeci si noua, pana cand lumea, spatiul de fapt, se schimba, eroul ajungand in cele din urma intr-un codru nepatruns. Codrul nu reprezinta decat un obstacol, un generator de piedici, pentru ca de aici urmeaza sa-si faca aparitia Spanul, omul rau in genere. Referirile la astfel de personaje sunt numeroase in toate mitologiile popoarelor: la celti se vorbeste de Sleagh Maith, demoni mici de statura, carora le placea sa hartuiasca oamenii singuratici. Viclenia este una dintre calitatile Spanului, de aceea, cu scopuri ascunse, el se angajeaza sluga la Harap-Alb. Drumul parcurs de cei doi este pustiit, oamenii isi fac aparitia cu greu, iar cantitatea de vegetatie arata gradul de intoarcere in timpul arhaic, semn al imersiunii in vremurile mitice. Tipologic, Spanul reprezinta fiinta primara, imperfecta, nutrind insa ambitii de marire si reusind, prin santaj, sa devina stapanul lui Harap-Alb. Viclenia este un atribut al fiintelor inferioare, care incearca, prin orice mijloace, sa parvina. in schimb, desi este naiv, usor de pacalit, deloc un Fat-Frumos obisnuit din basme, feciorul de crai are calitati intrinseci, ajutandu-l sa invinga, pana la urma, in lungul sir de incercari la care este supus in continuare. Biruind ursul din gradina cu "salati", animal chtonian, pazitor al roadelor pamantului, si cerbul cu blana tesuta cu nestemate, fiinta solara, care poarta lumina, stapanind deci fortele telurice si cosmice, Harap-Alb savarseste o noua initiere, se reinitiaza dupa eroarea facuta. Spanul, in schimb, fiinta mediocra, condus nu de inteligenta, ci de viclenie si de ura, in loc sa-l rapuna pe fiul de crai, il fortifica, il pregateste cu adevarat pentru a fi imparat.

Drumul ultim este cel mai neobisnuit si mai plin de pitoresc, aici Harap-Alb intalnind alte personaje donatori si alte personaje adjuvante: Craiasa furnicilor, Craiasa albinelor si tovarasii nazdravani, Gerila, Flamanzila, Setila, Ochila si Pasari-Lati-Lungila. Fiecare dintre ei detine controlul absolut asupra stihiilor naturii, putand micsora sau mari, la nevoie, "dimensiunile unui dezastru. incercarile initiatice devin tot mai numeroase, intr-o adevarata avalansa, parca pentru a surprinde si apoi compensa punctele slabe ale protagonistului actiunii. Casa de arama a imparatului Ros, menita sa-i arda pe oaspetii nedoriti, devine, la suflarea lui Gerila, "un sloiu de gheata", mancarea si bautura puse la dispozitie de gazda in proportii pantagruelice sunt infulecate si baute" intr-un timp record, Flamanzila si Setila tipand apoi ca mor de foame si de sete (parca intr-o reeditare a legendelor vechi ge-manice, unde zeul Thorr era capabil sa manance boi intregi si sa bea butoaie de bere), mierta de samanta de mac este aleasa din nisip cu ajutorul furnicilor, fata de imparat este gasita tocmai pe fata nevazuta a lunii de catre Ochila si Pasari-Lati-Lungila si tot ea este deosebita de sosia ei cu ajutorul Craiesei albinelor. Tovarasii lui Harap-Alb sunt ridicati la rangul de eroi, asemenea calului nazdravan, neavand varsta, ci fiind doar expresii ale stapanirii si folosirii benefice a elementelor naturii. Aceste secvente narative sunt cele mai expresive din cuprinsul basmului, imbinand sublimul actiunilor adjuvante cu grotescul personajelor, dialogul sclipitor cu efectele narative cele mai neasteptate, umorul irezistibil al situatiilor cu ironia fina la adresa imparatului Ros, care asista stupefiat si neputincios la scenele incredibile prin care oaspetii sai desfiinteaza orice obstacol pus in calea dobandirii fetei de imparat.

Prin a treia slujba, aceea pentru dobandirea fetei imparatului Ros, cea mai dificila, trecand, cu ajutorul tovarasilor nazdravani, alte sase probe initiatice, Harap-Alb isi implineste destinul, isi incheie un moment al vietii absolut necesar unui imparat, casatoria.
Eliberandu-se de sclavia Spanului cu ajutorul calului, al fetei imparatului Ros si al licorilor fermecate, apa moarta si apa vie, Harap-Alb devine, in finalul basmului, ia randul lui, imparat, iar taramul in care a ajuns este un capat al lumii, un loc ce scapa trecerii timpului, pentru ca banchetul dureaza o vesnicie, ca in banuitele paradisuri celtice, unde lumea nu moare si nu imbatraneste niciodata. Delimitarea intre lumea reala si cea fantastica o face, la sfarsitul basmului, insusi Creanga, povestitorul, "un pacat de povestariu", care iese, o data cu noi, din spatiul povestii:

"Si a tinut veselia ani intregi, si acum mai tine inca. Cine se duce acolo bea si mananca. Iar pe la noi, cine are bani bea si mananca, iara cine nu, se uita si rabda".