Ion Heliade-Radulescu (1802-1872) este o irsonalitate enciclopedica a culturii si a literaturii romane din epoca pasoptista, indrumator si sef de jjcoala literara prin revista "Curierul romanesc", aparuta in 1929, prin care sustine creatia literara jnationala si valorile autentice.


Ca toti scriitorii epocii, se afla sub dubla influenta literara, clasica si romantica. Operele stiintifice si literare cele mai cunoscute sunt: "Gramatica romaneasca" (1828), "Culegere din scrierile lui I. Eliade de prose si de poesie" (1836), "Curs intreg de poesie generala" (I-IV, 1868-1870), "Echilibru intre anthitesi sau spiritul si materia" (1869). "Caderea dracilor" este inspirata din Milton:

"Cu-acelasi zgomot cade si Belzebuth, Astaroh,
Talmuth, Hamos, Asmode, Dagon, Mamuth, Baal,
Astoret, Isis, Orus, Moloh, Balmol, Briaroh,
Brihmuter, Gorgon, Bulhoh, Rimnon si Belial".

Heliade traduce din Hesiod, Ariosto, Tasso, Boileau, Voltaire, Marmontel, J.-J. Rousseau, Byron, Ossian, G. Sand, L. Blanc, Goethe, Schiller. in 1830 traduce "Meditatii poetice dintr-a lui A. de la Martin".


               In poezia "Zburatorul", impactul fiintei cosmice cu tanara fata produce pulsiuni
:rotice extraordinare:

"Vezi, mama, ce ma doare! si pieptul mi se bate,/Multimi de vinetele pe ;an mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, racori ma iau la spate,
imi ard buzele, mama, ibrajii-mi se palesc!".

Mitul zburatorului, unul dintre cele patru mituri fundamentale ale poporului roman, dupa cum spunea criticul George Calinescu, este unul universal: toate literaturile lumii contin referinte la fapturi celeste care descind pentru scurt timp pe pamant, unde transforma radical viata oricarui om intalnit in cale. Zburatorul este demonul, ingerul cazut care si-a pierdut aripile, un ange dechu, tema literara de mare circulatie, inceputa s:u pedepsirea biblica a ingerilor razvratiti, supusa transformarilor prin Dante, Milton ("Paradise lost", "Paradisul pierdut"), ajungand in romantism, prin "La Fin du Satan" al lui Hugo, "Eloa" (Vigny), "Demonul" lui Lermontov, la o inversare totala a termenilor de bine si de rau. in "Biblie", prin pedepsirea de catre Dumnezeu a ingerilor razvratiti, se savarseste un act justitiar (ideea aceasta o intalnim si la Dante si Milton), pe cand in romantism demonul devine personajul pozitiv, care ar fi revolutionat lumea, daca nu ar fi existat o forta de reactiune, oprimatoare, insusi Dumnezeu. William Blake il imagineaza ca pe un tanar frumos, in "Satan in bis Glory", tablou prezentat la Tate Gallery in 1800. Apartinand mediului chtonic, demonul este izut in ipostaze biblice, fiind un simbol al desfraului, dupa cum arata tabloul "Gradina desfatarilor" al lui Bosch. Toma Nour din "Geniu pustiu" este de o frumusete demonica. Satanul umnezeiesc, demonul sau entitatea inferioara, este o ipostaza a romantismului miltonian, fiind ;utremurat de doua forte opuse, atat damnarea, cat si tendinta de a supravietui. El este ipostaza nefericita a omului ce nu ascende la cer, inzestrat cu libertatea de a gresi. Eliade are si un curios mit intititanic, "Caderea dracilor".

Hugo prezinta drama caderii avand o durata milenara in "La Fin du Satan".

Basmul german al lui Kunisch, "Fata in gradina de aur", vorbeste de o criza erotica a zmeului, asa cum remarca si G. Calinescu in "Estetica basmului".

Cu o forta extraordinara. in ciuda prabusirii, zmeul exercita o teribila bulversare a simturilor.
Pe plan general, in romantism, prin scindarea divinitatii in seraf si demon, intre acestia continua sa se manifeste o atractie irezistibila: seraful, visand redemptiunea divina, se indragosteste fara scapare de opusul sau. Daca la Heliade, in "Zburatorul", manifestarile Floricai sunt numai de ordin senzual, la Eminescu atractia erotica implica mari idei filozofice, renuntari concepute la scara cosmica. Luceafarul nu mai este un razvratit, e un hyper-eon, asezat in ierarhia cosmica* aproape de Demiurg, ci se manifesta, prin tentatiile sale erotice, si ca un Zburator.
Pentru mitul Zburatorului, incorporat in poezia cu acelasi titlu a lui Heliade-Radulescu, apoi in "Calin (file din poveste)" si mai cu seama in "Luceafarul", trebuie facuta observatia ca este vorba si de o imbinare de motive populare, de "eresuri", in sensul dat de Dimitrie Cantemir in "Descrierea Moldovei": Zburatorul "este o naluca, un om tanar, frumos, care vine noaptea la fete mari, mai ales la femeile de curand maritate".


Tinerele fete, aflate in pragul nubilitatii, sunt supuse unui impact puternic din partea unei astfel de fiinte alcatuite din foc si para.


In poezia "Zburatorul" a lui Ion Heliade-Radulescu, intalnirea unei astfel de fiinte are efecte ravasitoare pentru echilibrul tinerei fete: simturile ii sunt amplificate la maximum, senzatiile sunt de o intensitate vecina cu durerea. Prezenta Zburatorului se face simtita de la distanta, el fiind pretutindeni si nicaieri. in contact cu o astfel de puternica sursa de energie, corpul tremura, napadit de o exaltare extraordinara:

"Ah, inima-mi zvacneste!... si zboara de la mine!
[...] Si cald, si rece, uite ca-mi furnica prin vine,
in brate n-am nimica si parca am ceva", de o vibratie profunda, cuprinzand intregul trup, facandu-l sa traiasca sentimentul erotic cu o frenezie rara. Manata de forte care depasesc cu mult inchipuirea, incapabila de a se stapani, tanara fata trece succesiv de la o stare la alta, fara oprire, de la bucurie la tristete, la plans:

"Si tremur de nesatiu, si ochii-mi vapaiaza,
Pornesc dintr-insii lacrimi, si plang, maicuta, plang".

Precum altadata cel lovit de o sageata a lui Eros nu mai avea liniste pana nu-si implinea iubirea fata de aleasa inimii, tanara fata nu poate scapa de acest chin decat atunci cand efortul devine mult prea mare, epuizand-o:

"Un nod colea m-apuca, ici coasta rau ma doare;
in trup o piroteala de tot m-a stapanit".

incercarile celor din jur de a o scapa de o vraja atat de puternica sunt sortite insa esecului. Nuntirea iesita din firesc cu o faptura a cerului este diferita de cea comuna, banala, experimentata de fiecare individ. Asistam aici la c atractie intre doua lumi opuse, una celesta, cu puteri aflate dincolo de intelegerea oamenilor, stabilind destine pentru oameni si tari, si alta a fiintelor terestre, care aspira la spatiile inaltului, ale
idealitatii, explicabile numai prin reflexe ale unei puteri magice:

"... o fi vrun zburator!
Ori aide l-alde baba Comana, or Sorica,
Or du-te la mos popa, or mergi la vrajitor".

O dragoste ca aceasta, nepamanteana, e plina de chinuitoare asteptari, de teribile framantari interioare:

"Asa plangea Florica si, biet, isi spunea dorul".

in aceasta asteptare enorma timpul se dilata:

"Acest fel, toata i viata-mi e lunga asteptare"; explicitand cel mai sugestiv sentimentul greu traductibil de dor.

Cadrul natural, descris intr-un splendid pastel, primul din literatura romana, este feeric, idilic: un sat obisnuit, de pe vaile molcome romanesti, cu o gramada de case si vetre de foc, proiectat insa pe neasteptate in jaristea cosmica:

"Era in murgul serii si soarele sfintise;
A puturilor cumpeni tipand parca chema
A satului cireada, ce greu, mereu sosise
Si vitele muginde la zgheab intins pasea."

Vite, cumpene ce scartaie la apus alcatuiesc decorul unei lumi cufundate intr-o liniste patriarhala, intr-un paradis terestru, in care se deschid caile magice pentru intalnirea fetei cu Zburatorul, inger si demon in acelasi timp, incantator prin frumusetea lui neobisnuita.
              Nemiscarea monumentala a naturii se asterne treptat asupra intregului sat:

"incep a luci stele rand una cate una
Si focuri in tot satul incep a se vedea;
Tarzie asta-seara rasare-acum si luna
Si, cobe, cateodata, tot cade cate-o stea".



Este momentul aprinderii stelelor pe cer, al conturarii unui cadru nocturn de o arhaitate primordiala, propice pentru aparitia Zburatorului:

"E noapte nalta, nalta; din mijlocul tariei
Vesmantul sau cel negru, de stele semanat,
Destins cuprinde lumea, ce-n bratele somniei
Viseaza cate-aievea desteapta n-a visat".

Poezia devine astfel un scenariu al interiorizarii si al inferioritatii, al stingerii miscarii pe spatii vaste, pregatind intensificarea trairii erotice, marile pulsiuni launtrice. Oniricul ce domneste asupra intregului peisaj cheama Zburatorul si aparitia acestuia se face cu participarea intregii naturi:

"Tacere este totul si nemiscare plina;
incantec sau descantec pe lume s-a lasat;
Nici frunza nu se misca, nici vantul nu suspina,
Si apele dorm duse si morile au stat".

Versurile redau o secventa de timp incremenita ca in fata unui mare miracol, un tablou imobil, un univers ce se poate intalni in tablourile pictorilor modernisti: intruziunea straniului in real, participarea lui la un eveniment se face cu discontinuitate, punand in evidenta marile forte care unesc planurile cosmic si teluric. Lumea asteapta infrigurata sosirea fapturii ceresti, undeva la granita dintre real si ireal. Zburatorul este astfel un premergator al hyperion-ului din "Luceafarul" lui Eminescu.