Ion Luca Caragiale (1852-1912) a ramas, pana astazi, cel mai mare dramaturg din literatura romana; explicatia aces­tei perenitati unice trebuie cautata in universalitatea situatiilor prezentate, in tipicitatea personajelor si in calitatea comicului: "comediile sale pun pe scena cateva tipuri din viata noastra sociala de astazi si le dezvolta cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul infatisarii lor in situatiile anume alese de autor" (Titu Maiorescu).

O privire de ansamblu asupra operei caragialene releva pre­zenta a doua genuri literare, fiecare dintre acestea fiind re­prezentat prin cateva specii literare bine delimitate:
  Genul dramatic - insumand comediile ("O noapte fur­tunoasa" - 1879, "Conul Leonida fata cu reactiunea" - 1880, "O scrisoare pierduta" - 1884 si "D-ale carnavalului" - 1885) si drama "Napasta" (1890).
  Genul epic insumand nuvelele ("O faclie de Paste", "in vreme de razboi", "Doua loturi", "La hanul lui Manjoala" s.a.) si schitele (volumul "Momente si schite" - 1901).
Privita in integralitatea ei, opera lui Caragiale apartine curentului literar realismul (cu insertia unor elemente natura­liste in unele nuvele psihologice). Autorul ne ofera doua viziuni asupra realitatii: una comica si critica (vizibila in comedii si in schite) si una grava, uneori tragica (in drama "Napasta" si in unele nuvele).
Astfel, o fata a lui Ianus se intoarce spre cealalta, masca trista aluneca peste masca vesela, pentru ca scriitorul vede "enorm" si simte "monstruos".


Studiate atent, cele doua viziuni alcatuiesc o unitate: rasul din comedii ascunde o amaraciune nascuta din intelegerea unei lumi care putea fi mai buna: comicul lui Caragiale se con­verteste in tragic.
Alcatuita din patru acte cu o actiune bine dozata in jurul conflictului, " O scrisoare pierduta " este o comedie de moravuri, a carei tema o constituie viata publica si de familie a inaltei societati romane. in penultima decada a secolului al XIX-lea.
  Conflictul dramatic principal consta in lupta care se da intre cele doua grupari, pentru obtinerea locului de deputat. in interiorul acestuia, exista un conflict secundar determinat de personaj ele-pereche Farfuridi si Branzovenescu, aflati mereu "in garda" din pricina unei eventuale "tradari".



Evolutia conflictului are, aparent, o linie simpla, crescand in intensitate pana in momentul incaierarii din actul al III-lea, pentru a se stinge in final, cand cantecul fanfarei va acoperi tumultul luptei politice si va proclama victoria santajului, ramolismentului si a prostiei fudule. Aceasta ar fi prima par­ticularitate a conflictului.
Actiunea fiind plasata "in capitala unui judet de munte, in zilele noastre", lipsa localizarii geografice le confera intam­plarilor caracter universal; tot asa, si conflictul se universali­zeaza, iar numele lui ar putea fi:

"Lupta pentru dobandirea pu­terii" (valabila oriunde si oricand). Aceasta ar putea fi a doua particularitate a conflictului.

In cursul derularii intamplarilor, pe masura ce cad "valurile" de pe "fata" personajelor, se mai releva o particularitate a con­flictului si anume - discrepanta dintre aparenta si esenta.
  Comedia este o specie a genului dramatic. Este o lu­crare in proza/versuri, care are un conflict derizoriu, o actiune si niste personaje care starnesc rasul si un final comic. Stilul este parodic, exagerand ridicolul.

In " O scrisoare pierduta", de I.L. Caragiale, pot fi obser­vate caracteristicile acestei specii:
  Se incadreaza in genul dramatic, in sensul ca a fost scrisa pentru a fi reprezentata pe scena; modul de expunere dominant este dialogul (care se realizeaza prin schimbul de replici din­tre actori).
  Ca si alte opere apartinand genului dramatic, " O scrisoare pierduta" este impartita in acte si scene. Fiecare act este pre­cedat de indicatii scenice (didascalii), singurele fragmente care apartin de genul epic si in care se aude "vocea" autorului.
  Ca si in alte comedii, intriga este o falsa problema, iar conflictul devine rizibil prin chiar rezolvarea lui (alegerea lui Dandanache).
Universul operei
Actiunea se petrece in capitala unui judet de munte, in "anul de gratie 1883", cand lumea politica a respectivei urbe era antrenata in febra alegerilor.

Lupta pentru locul de deputat scindeaza partidul aflat la guvernare in doua factiuni:

Din prima, fac parte: Stefan Tipatescu, Zaharia Trahanache, Zoe Trahanache, Farfuridi, Branzovenescu si politaiul Pristanda, .toti sprijinind candidatura avocatului Tache Farfuridi.

Din a doua grupare fac parte: Nae Catavencu, Ionescu, Popescu si "dascalimea", cel care ravnea locul mentionat fiind Catavencu.

In afara celor doua factiuni se afla Cetateanul turmentat simpaticul om dezorientat care nu stie cu cine sa voteze. Lista personajelor care vor fi antrenate in actiune constituie expozi-tiunea.
Pe acte, actiunea ar putea fi povestita astfel: Actul I:
Intr-o anticamera "bine mobilata", prefectul Tipatescu se plimba agitat, comentand o stire jignitoare, aparuta in ziarul lui Catavencu, "Racnetul Carpatilor".


In acea stire, guvernul era acuzat ca daduse unul dintre cele mai frumoase judete ale Romaniei, "prada in ghearele unui vampir ".


Trimiterea fiind directa, prefectul este indignat, luandu-l ca martor pe Pristanda - politaiul orasului.
Acesta ii povesteste superiorului sau, ca, in noaptea prece­denta, ii supraveghea casa lui Catavencu, asa cum ii era "misia".

Ferestrele fiind deschise, politaiul l-a auzit pe avocat spunandu-le oaspetilor sai, ca "o sa voteze cu noi cine cu gan­dul nu ganditi".

in sprijinul afirmatiei sale, Catavencu scosese din portofel o scrisoare, pe care se pregatea s-o citeasca.
Un mic incident l-a facut insa pe Catavencu sa inchida fe­restrele, politaiul pierzand continuarea, tocmai cand era mai in­teresant.
Se anunta astfel, in mod indirect, intriga comediei: pierde­rea, de catre Zoe Trahanache, a unei scrisori de dragoste pe care i-o adresase Tipatescu. Ajungand in mana lui Catavencu, aceasta va deveni obiect de santaj. In jurul scrisorii, se declanseaza o agitatie uriasa, demna de o cauza mai buna.
Sotul incornorat, Zaharia Trahanache, este chemat de Catavencu si pus in tema, cu abilitate, asupra "documentului" pe care i-l si arata.
Vicleanul Trahanache sustine insa ca scrisoarea fusese falsi­ficata, opinie pe care i-o comunica, in mod usturator si aluziv, lui Tipatescu: "Ei, Fanica, sa vezi imitatie de scrisoare! sa zici si tu ca e a ta, dar sa juri, nu altceva, sa juri!"

Intre credulitatea afisata a lui Trahanache si indignarea lui Tipatescu, Zoe se vadeste a fi mai practica: ea il trimite pe politai sa "cumpere" scrisoarea de la santaj ist.
Agitatia din randul "stalpilor societatii" starneste "valuri" si in restul lumii politice: Farfuridi (candidatul partidului la pos­tul de deputat in Camera) se teme de tradare, langa el fiind, ca intotdeauna, Branzovenescu.

Drumul scrisorii este reconstituit de Cetateanul turmentat, sosit in casa prefectului (unde se gasea si Zoe). Aflat in starea lui "naturala" (care ii da si numele), omul povesteste, printre sughituri, ca a gasit respectiva misiva si ca a deschis-o, din curiozitate.
Tocmai cand citea la lumina unui felinar, a fost surprins de Catavencu si invitat "Ia o tuica", pierzand scrisoarea.
Zoe si Tipatescu inteleg acum ca, de fapt, Catavencu furase scrisoarea, pentru a fi sprijinit sa devina deputat.


In actul I, se concretizeaza afirmatia autorului (" Vad enorm si simt monstruos "), in sensul ca toata invalmaseala este cauza­ta de o intamplare banala, al carei protagonist este un om mereu beat.


In acest segment al nebuniei universale, actantii sunt "masti" care se schimba sau "papusi automate" incremenite in fraze ori gesturi stereotipe.
Actul al doilea cuprinde desfasurarea actiunii.

In aceeasi casa a prefectului, Trahanache, Farfuridi si Branzovenescu isi numara posibilele voturi, pe care, eventual, le-ar putea inmulti prin santaj ("Sa voteze cu noi e usor; are procesul cu epitropia bisericii, saptamana viitoare").

In acest timp, prefectul il trimite pe Pristanda sa-l aresteze pe Catavencu, "misiune" pe care politaiul o indeplineste, avand grija sa-si ceara scuze (pentru eventualitatea in care Catavencu ar castiga):

"Poftiti, cocoane Nicule, poftiti... (umilit) si zau, sa par-donati, in consideratia misiei mele, care ordona (serios) sajim scrofulosi la datorie".


Stiindu-se stapan pe situatie, Catavencu cere s-o vada pe Zoe. Momentul psihologic este bine ales, intrucat ziarul "Racne­tul Carpatilor" tocmai publicase o stire rau prevestitoare: citi­torii erau anuntati ca, in numarul viitor, va fi reprodusa "o interesanta scrisoare sentimentala a unui inalt personaj din localitate catre o dama de mare influenta".


Pentru a-si pastra "masca" de femeie cinstita, Zoe il ame­ninta pe iubitul ei ca va trece de partea santajistului: "il spri­jin eu, il aleg eu".


Prefectul incearca inca sa-l "cumpere", pe Catavencu, oferindu-i diferite functii, chiar si mosia "Zavoiul" de la mar­ginea urbei; avocatul ramane insa neclintit in hotararea lui:

" Vreau... mandatul de deputat, iata ce vreau: nimic altceva! nimic! nimic!"
Nici pentru Tipatescu momentul psihologic nu este potrivit, refuzul lui Catavencu venind dupa telegrama prin care Farfuridi si Branzovenescu anuntau "Centrul" ca sunt tradati. in aceste conditii, el cedeaza in fata doamnei Trahanache:
"In sfarsit, daca vrei tu... fie (...) Domnule Catavencu, esti candidatul Zoii, esti candidatul lui nenea Zaharia... prin urmare si al meu! Poimaine esti deputat!"

Lumea politica fiind o "morisca", nu doar metodele, ci si fixatiile revin. Asa se face ca acelasi Cetatean turmentat apare din nou (pentru a intreba cu cine sa voteze), iar nedespartitii Farfuridi si Branzovenescu ameninta, din nou, ca vor demas­ca "tradarea".


Pe acest fond agitat, are loc o lovitura de teatru: Pristanda aduce o telegrama de la Centru, care impunea alegerea "cu orice pret" a lui Agamemnon Dandanache.
Actul al IH-Iea cuprinde momentul culminant si prezinta adunarea electorala la care trebuia sa fie anuntat numele can­didatului.

In sala mare a primariei, publicul este impartit in doua grupuri, dupa interesele momentului. Adunarea este condusa de Zaharia Trahanache. Primul dintre candidati este Farfuridi (aflat chiar la tribuna, de unde-si tine discursul pe fondul unei rumori generale).
Farfuridi vorbeste incalcit si se intoarce mereu la eveni­mente trecute, spre disperarea publicului care nu reuseste sa-l abata de la ideile prestabilite: "Cand zicem dar 64, zicem plebicist, cand zicem plebicist, zicem 64... Stim, oricine dintre noi ce este 64, sa vedem ce este plebicistul".

Frazele suna ca in teatrul absurd, termenii se repeta fara sens, iar oratorul imbe-cilizat nu se poate urni din acest punct.
Atunci cand, in sfarsit, o face, isi pierde din nou sirul, incheind cu o propunere hilara: "ori sa se revizuiasca, primesc! dar sa nu se schimbe nimica; ori sa nu se revizuiasca, primesc! dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo, si anume in punctele... esentiale..."


Al doilea discurs (al lui Catavencu) este o mostra de dema­gogie "latratoare"/in care "patriotismul" este exprimat in fraze de tipul: "Industria romana e admirabila, e sublima, putem zice, dar lipseste cu desavarsire".


Spre deosebire de emotivul Farfuridi, Catavencu este sigur pe el, "ia poza", varsa lacrimi prefacute si "combate tare".



Inca o data se vadeste justetea opiniei potrivit careia comicul lui Caragiale este "fara iesire" (adica, tragic): cele doua discursuri prezinta imaginea unei lumi stagnante, in care "nu se schimba nimica", munca "nu se face deloc", iar pro­gresul este o iluzie.
Sfatuit de Pristanda, Trahanache anunta numele candidatului "de la Centru" si iese din sala. Adunarea degenereaza intr-o incaierare generala, in timpul careia Catavencu isi pierde pa­laria (in captuseala careia avea scrisoarea).
Actul al IV-lea cuprinde deznodamantul comediei si se petrece in gradina lui Trahanache, dupa alegeri.
Acum, Agamita Dandanache apare insotit de gazda, "prezi­dentul" asigurandu-l de victoria pe care o va avea.
Dupa ce povesteste cum a calatorit cu o trasura care il "zdruncinase" si mai mult, senilul oaspete marturiseste ca fu­sese pe punctul de a nu-si mai gasi un loc unde sa candideze.

Il ajutase insa intamplarea: intr-o seara, un barbat bine plasat ("persoana insemnata"), isi uitase acasa la Dandanache, pardesiul (in buzunarul caruia se gasea o scrisoare de dragoste trimisa de o doamna, din lumea buna).

Folosind santajul, Dandanache obtinuse candidatura, dar pastrase scrisoarea, pentru a o folosi si alta data: "La un caz iar... pac! la «Razboiul»".


Mica intamplare schimba semnificatia intrigii: aici fiind vorba de o alta "scrisoare pierduta", intriga tinde sa se multi­plice.
Neplacerile Zoei se incheie prin aparitia aceluiasi Cetatean turmentat, care gasise, in incaierarea din actul al III-lea, palaria lui Catavencu (si scrisoarea).


Ca orice bun postas, el inapoiaza misiva "adresantului".


Ramas fara scrisoare si devenit umil, Catavencu va conduce serbarea populara data in cinstea noului ales.


In ultima scena, Catavencu ("foarte ametit impleticindu-se in limba") pare a fi o replica a Cetateanului turmentat, in­cheind ceea ce ultimul incepuse tot sub semnul lui Bachus.
Peste discursul sau incoerent, sunetele fanfarei si cuvintele lui Pristanda ("Curat constitutional") incheie, in mod magis­tral, comedia-
Arta realizarii personajului comic

In comedia "O scrisoare pierduta", de I.L. Caragiale, per­sonajele sunt realizate in registru comic, fiind caracterizate prin mai multe mijloace: prin nume, prin limbaj, prin actiune, prin mediul de viata, prin indicatiile de regie.
Nae Catavencu este personaj principal, reprezentand tipul demagogului.
 Numele personajului "cu silabele lui stridente si cu con­turul lui ridicol, reda perfect pe demagogul latrans" (remarca criticul literar Garabet Ibraileanu).
Nici o clipa, personajul nu-si dezminte caracterul de demagog; aceasta trasatura este vizibila chiar si in titlul ziarului sau ("Racnetul Carpatilor"), ca si in limbajul articolelor publicate care il exprima pe bataiosul lor autor.
  Ca orice demagog, Catavencu se caracterizeaza, mai ales, prin limbaj, imprejurarea care releva aceasta trasatura fiind dis­cursul tinut la adunarea electorala (actul III, scena V).
Acum, emotia simulata, plansul mincinos si frazeologia patriotarda ii arata viclenia si dorinta de a-si atrage, prin pre facatorie, alegatorii: "Ca orice roman, ca orice fiu al tarii sale... in aceste momente solemne... (de-abia se mai stapaneste) ... ma gandesc... la tarisoara mea... (plansul l-a biruit de tot)... la Romania."


Imediat insa, vorbitorul isi continua discursul "cu tonul brusc, vioi si latrator", dovedind astfel ca iubirea de tara era o minciuna, Catavencu aratand mereu o alta "fata", asa cum cameleonul isi schimba culoarea.


In restul discursului, personajul foloseste vorbe umflate, fara sens ("sunt ultraprogresist", "sunt liber-schimbist"), care acopera lipsa lui de continut, Catavencu fiind, in fond, un santaj ist si un ambitios fara nici un merit.

In aceeasi imprejurare se reliefeaza lipsa lui de logica ("Industria romana e admirabila, e sublima, putem zice, dar lipseste cu desavarsire") si chiar lipsa de cultura ("Numai noi sa n-avem falitii nostri! ).

  Mediul in care traieste avocatul ii favorizeaza atitudinea. infumurat si convins ca le este superior celorlalti "gogomani", sustinut de Ionescu, Popescu si "dascalimea" (oameni comuni, fara relief), Catavencu este un arivist care se conduce dupa dictonul "Scopul scuza mijloacele".


   Faptele personajului il caracterizeaza ca pe un om amoral, capabil de orice: fura scrisoarea de la Cetateanul tur­mentat, ameninta cu publicarea ei, nu se sfieste sa-l cheme pe Trahanache la redactia ziarului sau si sa-i arate ravasul.


In fond, Catavencu este un falsificator caruia ii lipseste simtul demnitatii: dur si intransigent atata timp cat poseda scrisoarea, el devine umil atunci cand o pierde.
Aceasta labilitate in comportament ii atesta, totusi, o anume inteligenta practica si o mare abilitate in orientarea sa po­litica.

In scena finala, cand il imbratiseaza pe Dandanache, Catavencu isi arata intreaga ipocrizie; cuvintele pe care avo­catul i le spune lui Tipatescu acum, sunt cat se poate de adevarate:

"... toti suntem romani!... mai mult sau mai putin onesti!".



In cea mai mare parte a actiunii, relatia dintre Catavencu si Zoe este de adversitate. in final, dupa ce Cetateanul turmen­tat inapoiaza scrisoarea "adresantei", avocatul cade in genunchi in fata Zoei si este iertat de aceasta.
Personaj comic si tipic, Nae Catavencu starneste rasul si plansul prin lipsa lui de morala.
Tache Farfuridi este un personaj principal, fiind prezent in momentele-cheie ale actiunii, intrucat el este candidatul pe care il sprijina gruparea aflata la putere.

Este un personaj-pereche, fiind infatisat mereu impreuna cu Branzovenescu.
Farfuridi este caracterizat prin mai multe mijloace:

a)  prin nume;

b)  prin limbaj;
c)  prin modul de viata;
Numele lui Farfuridi este analizat de criticul literar Garabet Ibraileanu, impreuna cu acela al lui Branzovenescu, prietenul lui nedespartit: "Farfuridi si Branzovenescu, prin aluzia culinara a numelor lor, sugereaza, cred, inferioritate, vulgaritate si licheism".



Intr-adevar, cele doua nume (care ar putea aminti termenii de "farfurie" si "branza") confirma apartenenta lui Farfuridi la categoria oamenilor comuni. Sufixul este grecizant (ca si in cazurile Trahanache, Dandanache), indicand, poate, o indepar­tata origine greceasca.
Prenumele este un diminutiv si sugereaza ramolismentul, caderea in copilarie a personajului; asa se face ca, atunci cand Farfuridi (mai nervos decat prietenul lui) se infierbanta, celalalt il tempereaza prin cuvintele:

" Tache! Tache, fii cuminte."

(ca si cand i-ar vorbi unui copil).
Caracterizarea prin limbaj ar putea porni de la actul al IH-lea, scena I, cand Farfuridi isi tine discursul. Prea lung si cu trimiteri nepotrivite la evenimente trecute, discursul il ca­racterizeaza ca pe un decrepit cu aere de pedanterie inte­lectuala; felul in care incurca datele si multele pauze (pe care le face in cautarea cuvintelor) ii arata imbecilitatea.
Incapabil sa-si franeze emotia, apeleaza mereu la paharul cu apa si la batista, dar frazele raman tot lipsite de continut, reliefand o minte saraca si incalcita.
Repetarea formulei imperative "Dati-mi voie" constituie un tic verbal, asa cum toata existenta lui Farfuridi este alcatuita din automatisme.
Ultima parte a discursului nu poate fi inteleasa, vorbitorul fiind incoerent si logoreic pana la absurd. Confuz pana la capat, isi incheie cuvantarea cu o solutie aberanta: Constitutia tarii sa fie revazuta, "dar sa nu se schimbe nimica", sau, sa nu fie revizuita, dar atunci "sa se schimbe pe ici pe colo, si anume in punctele... esentiale".


Modul de viata al lui Farfuridi este ordonat dupa un orar fix (" Eu, am n-am sa intalnesc pe cineva, la zece fix ma duc in targ"), umplut cu automatisme ciudate.


In politica, Farfuridi este las (celebra fiind hotararea lui de a trimite la "centru" o telegrama prin care sa anunte tradarea:

" Trebuie sa ai curaj ca mine! Trebuie s-o iscalesti: o dam anonima ").
Nu mai putin, aceste cuvinte ii arata saracia intelectuala, Farfuridi reprezentand tipul prostului ingamfat, coborat sub limitele credibile ale prostiei.

In aceste conditii, este.greu sa ne dam seama daca afir­matia:

" iubesc tradarea, dar urasc pe tradatori" se datoreaza prostiei sau confuziei permanente din mintea lui.
Altfel, Farfuridi este avocat, membru al unor "comitete si comitii" din oras, ceea ce denota ca are o activitate.
Dintre personajele comediei, cel mai apropiat ii este Branzovenescu (un fel de Jumatate" a lui Farfuridi, un "ecou" al acestuia). Amandoi se tem de tradare, amandoi "lupta" pen­tru pastrarea unitatii partidului si se completeaza reciproc: Farfuridi (cu temperamentul lui coleric) si Branzovenescu (mai calm si mai precaut) alcatuiesc un cuplu comic de mare va­loare artistica.
Ghita Pristanda este politaiul orasului si apare in toate momentele-cheie ale actiunii; este un personaj principal, re­prezentand tipul omului slugarnic, lipsit de "coloana verte­brala".


Personaj comic, unic in literatura noastra prin imbinarea celor doua trasaturi de baza: supusenia si prostia crasa.
Pristanda este caracterizat prin mai multe mijloace:

a)  prin nume;

b)  prin limbaj;
c)  prin fapte si atitudini.
In unele zone ale tarii, "pristanda" este un joc popular.

Ca nume al politaiului din " O scrisoare pierduta ", termenul
ar putea sugera ca acest personaj "joaca" dupa cum i se "canta": isi aproba mereu superiorul, incalca legea (daca i se da ordin), spioneaza prin oras etc. La serviciu, Pristanda este un executant docil.

Acasa, el "joaca" dupa cum ii "canta" nevasta: "Ghita, Ghita, pupa-l in bot si-i papa tot".

in consecinta, este pre­venitor si supus fata de Tipatescu, dar s-ar purta la fel si cu oricare alt prefect.
Vorbele lui Pristanda ii releva slugarnicia si prostia enorma.
Bunaoara, in actul I, scena I, politaiul repeta cuvantul "curat (devenit tic verbal) dupa fiecare replica a prefectului, pana la combinatia absurda "curat murdar".


Atunci cand il aresteaza pe Catavencu, Pristanda nu-si face probleme pentru ca incalca legea; la protestele avocatului, poli­taiul isi continua actiunea (" Curat violare de domiciliu! da umflati-U"), facand chiar si o perchezitie la domiciliul lui Catavencu (tot fara a avea un ordin legal).
Totusi, viclenia il indeamna sa-i marturiseasca arestatului o anume simpatie ("altele am eu in sufletul meu"), in ideea ca, dupa alegeri, Catavencu ar putea deveni prefect.

Limbajul lui Pristanda scoate in evidenta lipsa de cultura, dar si prostia nativa. Astfel, el deformeaza permanent neolo­gismele (pronuntand "bampir", "famelie", "scrofulosi", "renu-meratie" pentru "vampir", "familie", "scrupulosi", "remune­ratie") fara a fi in stare sa invete pronuntia corecta.
Ultima replica a comediei o da Pristanda, ca ecou la cuvin­tele bombastice ale lui Catavencu (prin care erau laudate "bine­facerile" unui regim "constitutional"): "Curat constitutional! Muzica! Muzica!"
Astfel, sunetele fanfarei vor acoperi tot noroiul moral al lumii prezentate.
Atitudinile si faptele lui Pristanda reliefeaza si alte tra­saturi: spiritul practic (demonstrat atunci cand arboreaza steaguri in oras, furand din banii statului); mandria (vizibila in scena I, cand politaiul, plin de importanta, sta rezemat in sabie); dorinta de a profita de orice imprejurare.

Om fara conduita morala, Pristanda rezolva treburile "incomode" ale sefilor: asculta pe la usi, spioneaza, ii aresteaza pe cei deveniti periculosi, minte, conduce incaierarea din actul al III-lea.
Fata de Tipatescu, Pristanda se comporta ca o sluga umila, re­latia lor fiind de sus in jos.

Este gata insa oricand sa-si schimbe seful, pentru ca politaiul nu respecta persoana, ci functia.
Agamemnon Dandanache reprezinta tipul ramolitului si este caracterizat prin mai multe mijloace:

a)  Prin cuvintele autorului;

b)  Prin nume;
c)  Prin limbaj;
d)  Prin fapte.
  Pe castigatorul bataliei electorale, Caragiale l-a caracte­rizat ca fiind "mai prost decat Farfuridi si mai canalie decat Catavencu".

intre cei doi poli ai lumii descrise, Dandanache reprezinta "absolutul".


  Numele personajului ii arata esenta buclucasa (prove­nind din "dandana", cu sufixul grecizant).
Prenumele sugereaza "ramolismentul comic" (cum scria Ibraileanu), prin contrast cu Agamemnon (viteazul din epopeea "Iliada", de Homer).
Aceasta antiteza starneste rasul prin schimbarea sensului cuvantului "lupta":
"Dandanache:
- Cum iti spui, sa nu m-aleg, puicusorule, nu merdzea... Eu, familia mea de la patuzsopt... lupta, lupta si da-i, si da-i si lupta..."



In efuziunea lui senila, Dandanache se lauda cu niste pretinse merite, dar fraza (goala de continut) pune o prapastie intre acest ramolit si viteazul antic. De altfel, prenumele "ofi­cial" nici nu prea apare, fiind folosit diminutivul (care su­gereaza ca purtatorul a redevenit infantil, a dat in mintea copi­ilor). Pe buna dreptate, Trahanache ii spune "Gagamita".


  Aceeasi trasatura este sugerata prin vorbirea peltica si hazoasa care ascunde regresiunea intelectuala a celui care se credea "marcant".

Din cuvintele lui mai reies uituceala, confuzia totala si alte semne ale ramolismentului.
  Faptele personajului (isprava cu scrisoarea) il caracterizeaza ca pe un santajist viclean, care pastreaza "obiectul" pentru a-l mai folosi si in alta ocazie.
Tipologia in care se incadreaza "venerabilul" Zaharia Trahanache este mai interesanta, rezultand din uniraa a trei tipuri: al "prezidentului" (fiind in fruntea a numeroase "co­mitete si comitii" inutile si hazoase), al sotului inselat si al vi­cleanului ascuns sub masca credulitatii.
Numele lui, dar, mai ales, prenumele sugereaza "tot ce are greoi si ticait venerabilul presedinte" (Ibraileanu). Trahanache este un zaharisit caruia viclenia ii inlocuieste gandirea li­mitata la cateva truisme ("Unde nu e moral, acolo e coruptie si o sotietate fara printipuri, vasazica ca nu le are"); for­mula stereotipa "Aveti putintica rabdare" il ajuta sa tergi­verseze lucrurile pana la obtinerea solutiei avantajoase pentru el.
Pentru Zoe are un adevarat cult declarat, in realitate, in­chizand ochii la relatia dintre sotia sa si prefect, pentru ca tri­unghiul conjugal ii prieste.
Sursele comicului


In comedia "O scrisoare pierduta", de Ion Luca Caragiale, se intalnesc mai multe feluri de comic: de limbaj, de moravuri, de caracter, de situatie, de nume.
Comicul de limbaj este realizat prin mai multe mij­loace:
-  nonsensurile din exprimarea unor personaje, care vadesc o gandire incalcita, dar proclamata cu un aplomb ridicol. Asa este finalul discursului lui Farfuridi la adunarea electorala, asa sunt celebrele "Industria romana e admirabila, e sublima putem zice, dar lipseste cu desavarsire" (Catavencu) si "O semnam, dar o dam anonima" (Farfuridi).
-  automatismele verbale care, de multe ori, reflecta carac­terul personajelor: cuvantul "curat", cu sens aprobator, folosit mereu de servilul Pristanda, pana la degenerarea lui in "curat murdar", expresia "Aveti putintica rabdare" (care va contrasta cu restul frazei "ca acusi imi ies din tatani") folosita adesea de vicleanul Trahanache si altele.
- truismele (de tipul: "Unde nu e moral, acolo e coruptie"... Trahanache).
-  pronuntarea stalcita a cuvintelor, care, in vorbirea peltica a lui Dandanache sugereaza ca "alesul" este cazut in mintea copiilor; aceeasi trasatura reliefeaza prostia lui Pristanda ("famelie mare, renumeratie mica").
- asociatiile de termeni incompatibili ("Dupa lupte seculare care au durat treizeci de aci..."

).
  Comicul de caracter iese in evidenta in atitudinile atat de diferite ale lui Catavencu, legate de buclucasa scrisoare pierduta: ingamfat si amenintator atata timp cat poseda obiectul santajului, el devine umil atunci cand o pierde si conduce ma­nifestatia de simpatie in cinstea lui Dandanache.
Peste ultimele lui cuvinte ("Iata binefacerile unui regim constitutional!") remarca lui Pristanda ("Curat constitutional!") incheie, in mod magistral, comedia.
 Comicul de moravuri. in aceasta comedie, este vorba despre doua scrisori pierdute: prima, adresata de Tipatescu Zoei, este gasita de Cetateanul turmentat si furata de la acesta de Catavencu.

In jurul ei se va duce lupta intre cele doua grupari care sustin doi candidati: "stalpii judetului" sunt de partea ramolitu­lui Farfuridi, iar "dascalimea" - de partea santajistului dema­gog Catavencu.

Din aceasta lupta (in care se releva: viclenia, minciuna, necinstea, amenintarea, prostia fudula, egoismul) iese invinga­tor Agamita Dandanache (ales ca urmare a santajului, prin folosirea altei "scrisori pierdute"). Toate vanitatile se sparg ca niste baloane de sapun.
Autorul insusi a caracterizat acest personaj ca fiind "mai prost decat Farfuridi si mai canalie decat Catavencu".


  Procedeul indicarii caracterului personajului prin nume, a fost reliefat de catre criticul literar Garabet Ibraileanu, in studiul "Numele proprii in opera comica a lui Caragiale".


Comicul de nume se realizeaza prin cel putin doua moda­litati:
Prin continutul notional al unui substantiv comun devenit nume propriu:
Este mai intai, cazul termenului "pristanda" care, in unele zone ale tarii, este numele unui joc popular.
Devenit nume al politaiului din "O scrisoare pierduta", aces­ta ar putea sugera ca personajul cu pricina "joaca" dupa cum i se canta: isi aproba, fara rezerve, superiorul, incalca legea fara complexe (daca primeste ordin), spioneaza prin oras si este gata sa treaca de partea lui Catavencu, daca s-ar schimba "muzica" dupa care "joaca".



Acasa, Pristanda, "joaca" dupa cum ii "canta" nevasta:

" Ghita, Ghita, pupa-l in bot si-l papa tot".



In aceeasi categorie se incadreaza Zaharia Trahanache, numele sau sugerand putinta de a fi usor de modelat (tra-hanaua este o coca moale).

Este adevarat ca "venerabilul" isi modeleaza comportamentul in functie de interese, fiind ma­nevrat de superiori, de Tipatescu si, mai ales, de Zoe.
Mai interesant este, din acest punct de vedere,^: Agamita Dandanache: numele lui (provenit din cuvantul "dandana" -care inseamna "bucluc", "incurcatura") este cat se poate de potrivit pentru a caracteriza rasturnarea de situatii pe care o provbaca. De altfel, totul este incalcit Ia acest om: mintea, ca­riera politica, notiunile morale. Sufixul grecizant incurca si mai mult lucrurile in caracterizarea unui om care se considera " roman impartial".



In sfarsit, un efect comic total se obtine din alaturarea aces­tui nume de prenumele Agamita (Agamemnon), cu sugestiile lui de vitejie.
Comicul obtinut prin sonoritatea numelui ar putea fi ilus­trat prin Nae Catavencu, al carui nume "cu silabele lui stri­dente si conturul ridicol reda perfect pe demagogul latrans".

(G. Ibraileanu).