Ion Luca Caragiale (1852-1912) s-a nascut la 30 ianuarie 1852 in satul Haimanale din judetul Prahova. intre 1868-1870 se inscrie sporadic la cursurile de mimica teatrala ale unchiului sau, Costache Caragiali, animatorul unei renumite formatii teatrale. Debuteaza cu scrieri umoristice in "Ghimpele" in 1873, sub pseudonimul Carul sau Palicarul; redacteaza apoi "Claponul", "Calendarul Claponului" si "Natiunea romana", iar mai tarziu "Moftul roman".

Prima piesa de teatru, "O noapte furtunoasa", este reprezentata in anul 1879, dar succesul rasunator il obtine scriitorul in 1884, cu "O scrisoare pierduta".

in anul urmator, "D-ale Carnavalului" are o audienta mai mica la un public ce se recunostea in multe dintre personajele reprezentate pe scena, in 1890, scrie drama "Napasta".

in acesti ani, elaboreaza schitele si "momentele", "Schite usoare" (1896), "Schite" si "Notite si fragmente literare" (1897), si indeosebi "Momente" (1901), despre care George Ranetti spunea:

"Nu «Momente», ci «Monumente» trebuia sa botezi admirabilul volum!".

"Operele complete" i-au aparut in 1908, la Editura Minerva. Murea subit la Berlin, la 9 iunie: mormantul se afla alaturi de cel al lui Eminescu, la cimitirul Bellu.


In opera sa literara atat de diversificata, combinata cu o sustinuta activitate publicistica, Ion Luca Caragiale realizeaza o cartografiere umana si morala a unei societati amorfe, constante in manifestari, cu aceleasi personaje si tipologii, vechi si ineficiente de cand lumea, la fel cum Mihai Eminescu, in "Glossa", fixeaza legile stagnarii lumii intr-un pagubitor materialism si intr-o reprobabila lipsa de idealism. Pentru ca, in conditiile in care numai decorurile si "mastile" se schimba, omul nu evolueaza semnificativ, iar ansamblul ramane compus dintr-o serie anonima de Mitica si Costica, de Lache, Mache, Tache, Pache, Sache sau Stasache, personaje perfect
anonimizate, diferentiate, prin simplificare paronimica, numai prin litera initiala, marcand definitiv, ca si la Kafka (personajul cu nume doar o initiala: K.), disolutia totala a personajului.

La Caragiale, mai mult decat la oricare contemporan al sau si poate chiar la scriitorii de mai tarziu, se instituie o stranie coincidenta intre datele si aspectele banale ale realului si universul operei, disolutia granitelor intre fictiunea tipologica si existenta cotidiana. Cu alte cuvinte, personajele sale irup din real, emana din acesta si se prelungesc, se intorc in el, fiind, in mare masura, inspirate din cea mai banala realitate. Autorul insusi se simte dirijat de aceasta magma a cotidianului, controlat de fortele lui absurde, irationale, avand uneori momente de maxima revolta ("sunt ametit, nervii iritati - simt enorm si vad monstruos", "Grand Hotel Victoria Romana"), el fiind insa exceptia exemplara in lumea stereotipa din ultima parte a secolului al XlX-lea.

Caragiale ocupa in spatiul literar romanesc rolul unui novator de necontestat, ca promotor al dramei moderne, in spiritul in care aceasta se va dezvolta in intregul secol al XX-lea in literatura europeana, prin Gordon Craig, Fuchs, Meyerhold, Tairov si, fara indoiala, pe linia literaturii absurdului, prin urmasul sau Eugen Ionescu. Modernitatea lui Caragiale mai rar surprinde pe cineva, fiind o evidenta indeobste demonstrata sau asumata, doar rareori evitata printr-o formula mai putin transanta, ambivalenta, de clasic modern. Deloc atinsa de caducitatea pe care i-o prevedea Eugen Lovinescu in "Mutatia valorilor estetice", in chip surprinzator una dintre marile gafe ale ilustrului critic literar, opera lui Caragiale este o structura deschisa, de modern avant la lettre, de perpetua, chiar incitanta actualitate, concentrand, fireste, culmi ale traditiei, dar continand si directii neasteptat de moderne pentru evolutia literaturii. La hanul lui Manjoala


In nuvele si povestiri, Ion Luca Caragiale depaseste suprafata banala si neteda a realului, deschizand cateva porti catre teme si spatii epice uneori incitante, receptate ca o experienta de creatie adaptata la curentele literare ale epocii. Primul aspect ar fi o subtila intruziune a fantasticului in planul real al actiunii, sporindu-i semnificatiile si nota de mister, ca in nuvelele "Calul dracului", "La hanul lui Manjoala", "Kir Ianulea", "Abu-Hasan".

Primele trei reprezinta o impletire intre banalitatea vietii reale, atat de bine observata de Caragiale, cu fabulosul folcloric, in simetrii savante, care dau, de fapt, intreaga valoare artistica a textelor. in "Calul dracului", intalnirea, langa o fantana, a unei babe cu un misterios personaj cu codita si cornite, se transforma intr-o cavalcada nocturna, sublunara, de tip romantic, in care baba devine o frumoasa fata de imparat, revenind la starea initiala, ca in mitul strigoiului, o data cu ivirea zorilor. "Kir Ianulea", in care Aghiuta este trimis pe pamant in chip de muritor bogat, seamana cu "Povestea lui Stan Patitul", de Ion Creanga, deosebirea constand in faptul ca, in nuvelele lui Caragiale, femeia este mai isteata decat dracul. in toate aceste scrieri, fantasticul se infiltreaza insidios in spatiul real, Caragiale, scriitor incontestabil realist, manevrand cu mare arta recuzita unui concept literar care, la vremea respectiva, patrundea cu timiditate in proza romaneasca, exceptie, in linie cronologica, facand poate numai Mihai Eminescu.
"La hanul lui Manjoala" dezvolta aceeasi tema a Necuratului, care incurca, prin semne si intamplari ciudate, detaliate cu rafinament, drumul tanarului Fanica, logodnicul fetei polcovnicului Iordache, abatandu-l pe la hanul stapanit de o fascinanta cucoana Marghioala. Asistam la construirea unui spatiu fantastic, controlat de forte ale intunericului receptate intr-o maniera oarecum comica. Locul este izolat, situat parca intr-o alta zona temporala, "de-acolea, pana-n Popestii-de-sus, o postie: in buiestru potrivit, un ceas si jumatate."

Proprietara hanului este Manjoloaia, "zdravana femeie", care, la fel ca in cazul tigancilor din nuvela lui Mircea Eliade, scapa de datorii si reuseste sa restaureze hanul in mod miraculos.
Hanul este protejat de forte magice incipiente, ca si cum enigmatica stapana ar fi incheiat un pact faustic, care inlatura orice primejdie. Astfel, legendele locului spun ca, in timpul unei spargeri, un hot, "al mai voinic, un om cat un taur, a ridicat toporul si cand a tras cu sete, a picat jos."

Fratele acestuia intra intr-o mutenie subita, iar ceilalti doi hoti se retrag atunci cand vad, ca prin minune, ca sunt urmariti de zapciu si de dorobanti. Intriga avanseaza incet, iar oamenii incep sa inteleaga ca aceasta fapta nu a fost absolut intamplatoare, ca acolo, la han, se produc lucruri extrem de ciudate. Personajul principal, tanarul Fanica, isi povesteste intamplarile extraordinare petrecute pe vremea cand hanul Manjoloaiei era inca in picioare. El soseste la han intr-o "seara aspra de toamna", cu vreme in schimbare. Atmosfera este a hanurilor traditionale: argatul ia calul vizitatorului in primire si il duce la grajd, in carciuma sunt oameni multi si canta "doi tigani somnorosi, unul cu lauta si altul cu cobza".


in schimb, cucoana Marghioala se afla "la cuptor", focul putand avea aici o semnificatie dubla: in primul rand, este o sursa de imortalizare, apoi un simbol pentru taramul inferior, pentru iad. De aceea, plasarea cucoanei langa foc nu este intamplatoare: femeia e atrasa de flacarile iadului, din moment ce valenta acestui element al naturii nu este de imortalizare, ci mai curand de incantare:

"Manjoloaia priveghea cuptorul..."

.
Descrierea personajului e legata de un anumit conservatorism al legendelor locului: pentru cei din jur, cucoana este "frumoasa, voinica si ochioasa", tinuse un barbat, iar acesta murise in imprejurari inexplicabile. Pare o femeie fara varsta, care nu se supune trecerii timpului:

" Niciodata insa de cand o cunosteam - s-o cunosteam de mult: trecusem pe la hanul lui Manjoala de atatea ori, inca de copil, pe cand traia raposatul taica-meu, ca pe acolo n-era drumul la targ - niciodata nu mi se paruse mai placuta..."

. Tanarul este atras de feminitatea strasnica a Marghioalei, intr-o confuzie launtrica generata de frumusetea femeii si de necesitatea de a ajunge la timp la casele polcovnicului Iordache:

"M-am apropiat pe la stanga ei, cum era aplecata spre vatra, si am apucat-o peste mijloc; ajungand cu mana de bratul ei drept, tare ca piatra, m-a-mpins dracul s-o ciupesc."

Dialogul ambiguizeaza si mai mult atractia erotica tulbure: tanarul, cuprins de elanul varstei, incearca sa afle ce sta in spatele acestui mister:

"- Sa-mi dai... sa-mi dai... Da-mi ce ai dumneata."

Limbajul acesta ambiguu, cu subtilitati incitante, si atmosfera de mare sarbatoare, in care toate detaliile interiorului au o stralucire aparte, edifica treptat esafodajul unei atmosfere fantastice, cu aparenta de straniu si de ireal. Pentru ca imediat apare replica acestei femei-taumaturg, initiata in secretele care l-au indemnat la drum, amintindu-i de viitorul sau socru, "pocovnicu Iordache", si de datoria pe care o are de implinit, de a se logodi cu fata cea mare a acestuia. Intriga amoroasa care urmeaza, intre elanuri si ezitari, tine de regia comica a lui Caragiale.

Ca in orice loc unde se manifesta fortele negative, semnele divine lipsesc:

"pe toti peretii - nici o icoana".

Ba chiar Marghioala spune, cu un ton de intoarcere a fetei de la lumea divina:

"- Da-le focului de icoane! d-abia prasesc cari si paduchi de lemn..."

. Un personaj magic, adjuvant si el in constituirea ritualului infernal, este motanul, care sare speriat in momentul in care eroul isi face semnul crucii. Cina de la han este copioasa, demna de personaje pantagruelice:

"pane calda, rata fripta pe varza, carnati de purcel prajiti, si niste vin! si cafea turceasca!", iar mai tarziu "o jumatate de tamaioasa", facand ca timpul sa-si piarda curgerea normala, cum se intampla in universul cronoliniar, o jumatate de ora, cat isi propusese Fanica sa stea la han, devenind doua ore si jumatate, intr-un relativism spatio-temporal deformat.


Ca urmare a acestei distorsiuni temporale, afara elementele naturii incep sa se manifeste in mod navalnic:

"S-a pornit.un vant de sus... vine prapad."


Ceea ce se intampla in continuare, ca in credinte populare vechi, tine de o regie dinainte pregatita: la plecare, cand vantul urla foarte puternic si eroul vrea sa plateasca, cucoana ii sopteste misterios ca ii va plati cand se va intoarce. Din moment ce barierele temporale sunt sfaramate, atunci si spatiul devine cognoscibil pentru fiinta care indeplineste ritualul magic, Marghioala. Senzatiile din acest univers dezlantuit, in care totul este rasturnat, sunt extreme: calaretul simte o durere puternica in cosul pieptului, il doare capul, coastele il ard, coordonatele spatiale se invalmasesc. Un fel de chin care vine dinspre taramul inferior, al Satanei, si determina mersul evenimentelor.
Furtuna se transforma treptat intr-o ceata difuza, un fel de acalmie dupa tulburarea extrema a zonelor atemporale. Dar tocmai in aceasta acalmie, apare "o caprita mica neagra; aci merge, aci se-ntoarce", incurcand si mai tare cararile personajului. Caprita neagra, ca iesita din smoala Tartarului, identificata mai tarziu intr-un "ied negru foarte dragut", este un alt adjuvant al povestirii. Precum calul nazdravan din basmele romanesti, iedul, luat in desaga, indreapta calaretul prin pustie, spre locul initial, la han, centrul acestor forte negative. Dintr-o data, regizorul nevazut al acestor evenimente roteste intamplarile pe fagasul prestabilit, le determina mersul inapoi, folosindu-se de magia timpului reversibil si circular, manipulat, in cazul de fata, de fiinte cu o tenta supranaturala evidenta. Nu intamplator, dupa ce misiunea este indeplinita si flacaul ajunge in locul din care plecase, iedul dispare din desaga. Mai mult, iedul este al "gazdii", al Marghioalei, adica apartine, fara indoiala, Necuratului, al carui nume este, de altfel, repetat cu insistenta:

"- Uciga-te toaca, duce-te-ai pe pustii!"
Reintrarea in spatiul infernal, densificat insa cu placeri ale pierzaniei, culmineaza cu pierderea oricaror repere temporale: flacaul petrece la cucoana Marghioala multa vreme, fara capat, in acelasi relativism al timpului, instaurat in spatiul nou creat. Eliberarea de fortele Necuratului are loc ulterior prin primenire intr-un schit, printr-un indelungat exercitiu de lepadare de Satana, prin "post, matanii si molitve":

"As fi stat mult la hanul Manjoloaii, daca nu venea socru-meu, pocovnicu Iordache, Dumnezeu sa-l ierte, sa ma scoata cu taraboi de acolo. De trei ori am fugit de la el inainte de logodna si m-am intors la han, pana cand, batranul, care vrea zor-nevoie sa ma ginereasca, a pus oameni de m-au prins si m-au dus legat cobza la schit in munte: patruzeci de zile, post, matanii si molitve."



Intr-o alta noapte limpede de iarna, in timpul normal de data aceasta, se afla sfarsitul Marghioalei. Hanul luase foc pe neasteptate, iar femeia malefica se intorsese in locul de unde venise, "sub un morman urias de jaratic".

Pactul faustic fusese respectat. Povestirea se incheie insa in registru ironic, sub semnul unei repetabilitati posibile, caci experienta eroului era cvasicunoscuta, poate fusese traita, sub o alta forma, si de polcovnicul Iordache:

"- Da dumneata de unde stii? - Asta nu-i treaba ta, a raspuns batranul; asta-i alta caciula!"