In nuvele si povestiri, Ion Luca Caragiale depaseste suprafata banala si neteda a realului, deschizand cateva porti catre teme si spatii epice uneori incitante, receptate ca o experienta de creatie adaptata la curentele literare ale epocii. Primul aspect ar fi o subtila intruziune a fantasticului in planul real al actiunii, sporindu-i semnificatiile si nota de mister, ca in nuvelele "Calul dracului", "La hanul lui Manjoala", "Kir lanulea", "Abu-Hasan".

Primele trei reprezinta o impletire intre banalitatea vietii reale, atat de bine observate de Caragiale, cu fabulosul folcloric, in simetrii savante, care dau, de fapt, intreaga valoare artistica a textelor. in "Calul dracului", intalnirea, langa o fantana, a unei babe cu un misterios personaj cu codita si cornite se transforma intr-o cavalcada nocturna, sublunara, de tip romantic, in care baba devine o frumoasa fata de imparat, revenind la starea initiala, ca in mitul strigoiului, o data cu ivirea zorilor. "La hanul lui Manjoala" dezvolta aceeasi tema a necuratului, care incurca, prin semne si intamplari ciudate, detaliate cu mare rafinament, drumul tanarului Fanica, logodnicul fetei polcovnicului Iordache, abatandu-l pe la hanul stapanit de fascinanta cucoana Marghioala. "Kir lanulea", in care Aghiuta este trimis pe pamant in chip de muritor bogat, seamana cu "Povestea lui Stan Patitul", de Ion Creanga, deosebirea constand in faptul ca, in nuvelele lui Caragiale, femeia este mai isteata decat dracul.


In toate aceste scrieri, fantasticul se infiltreaza insidios in spatiul real, Caragiale, scriitor incontestabil realist, manevrand cu mare arta recuzita unui concept literar care, la vremea respectiva, patrundea cu timiditate in proza romaneasca, exceptie, in linie cronologica, facand poate numai Mihai Eminescu. Fantasticul este o notiune veche si noua in acelasi timp. Termenul provine din fr. fantastique, lat. cult phantasticus, si se multiplica in cuvinte de tipul fantome, phantame (in franceza medie), provenind din lat. fantasma. Fantasticul s-a manifestat in constiinta umana ancestrala de la inceputul timpurilor, cand miticul, "istoriile sacre" si hierofaniile si-au facut simtita prezenta, prin eludarea "micului univers contemporan", inchis in propriile-i fantezii ca o molusca in propria cochilie. Asa cum spunea Ioan Petru Culianu in "Eros si magie in Renastere, 1484", Renasterea se remarca si prin existenta magiei, prin prezenta fabulosului, prin aparitia stiintei pozitiviste, atotsuficiente. in Iluminism se produce insa o cenzura a fantasticului, omul limitandu-se la existenta ipotezelor, incapabile de cele mai multe ori sa produca o schimbare in dimensiunile existentiale ale fiintei umane. Fichte chiar vorbea de o "fantazie originara", Urphantasie, de unde se nasc toate legendele. Scrierile lui Homer, legendele orientale, la fel cele ale popoarelor nordice, contin o doza importanta de fantastic, de eludare a granitelor universului real, de interferare a lui cu "timpul sacru" de care vorbea Mircea Eliade, circular, reversibil si recuperabil.

O data cu dezvoltarea curentului Sturm und Drang, in Germania, legendele sunt preluate de scriitori, iar fantasticul, ca norma de creatie, devine preponderent la Villiers de l Isle Adam, E. T. A. Hoffmann, Lev Tolstoi, Gustave Meyrinck, Mihai Eminescu ("Sarmanul Dionis"), mai tarziu la Gala Galaction ("Moara lui Califar"), Urmuz, Stefan Petica, Ion Vinea, Sasa Pana. Fantasticul lui Caragiale este insa unul contingent cu absurdul ce se profila la orizont in literatura europeana, bazat pe o tensionare extrema a caracterului, ce se plaseaza, prin obsesie si prin dereglare psihica, intr-o lume virtuala.
A doua categorie de nuvele se remarca prin notele mai pronuntate de naturalism pe care le adauga observatiei realiste dominante. Se deschid aici spatii ale psihologiei abisale, ale obsesiilor terifiante, ajunse uneori la paroxism, la acte si gesturi iesite din comun. in "O faclie de Paste", nuvela naturalista prin excelenta, personajul principal, Leiba Zibal, innebunit de spaima, agresat, in noaptea de Pasti, de Gheorghe, fosta sluga a sa, subestimat de acesta si considerat o victima sigura, ii arde banditului cu o faclie mana, prinsa in usa pe care acesta incerca sa o deschida.
"in vreme de razboi" apartine, de asemenea, seriei de scrieri realiste ce introduc in spatiul imaginar fantasticul si grotescul naturalist, baroc in esenta, ca mod de viata, agresiunea psihica in trepte fiind cu atat mai mult iesita din sfera realului, cu cat vine din partea unui personaj considerat mort, a unui "strigoi".

Astfel, se poate vorbi de trei trepte, de trei planuri diferite, corespunzatoare fiecarui capitol, in care, pe rand, se situeaza personajul principal, hangiul Stavrache. Primul plan este al unei lumi reale fara nici o contingenta cu fantasticul, comuna, in buna masura, nuvelisticii vremii, hanul din Podeni semanand intrucatva cu cel din "Moara cu noroc".

Actiunea din nuvela "in vreme de razboi" se desfasoara intr-un spatiu neprecizat, nedeterminat suficient, "la capatul padurii Dobrenilor" sau in hanul situat chiar "in drum", cum se spune la un moment dat, evident un loc periclitat, supus oricand primejdiilor. Teroarea singuratatii si amenintarea permanenta a lotrilor devin coplesitoare pentru un personaj slab cum este Stavrache. Si mai ales singur, asa cum reiese din toata nuvela, caci, desi se spune ca prin han mai exista si alte personaje, chiar o femeie, consoarta desigur, toata drama lui Stavrache se petrece intr-o cumplita singuratate. Padurea din jur este mediul salbatic, loc de perfecta protectie a haiducilor timpului, in fata unei stapaniri necrutatoare, care ii vaneaza cu potera, pentru vina, de cele mai multe ori justificata, de a nu se supune unor legi nedrepte. Haiducii din acest spatiu nu apartin insa acestei tipologii aproape sacralizate de creatia populara, ei sunt banali hoti de cai, jefuitori la drumul mare, destul de activi, raspandind spaima pe o raza de trei hotare. Exista, inca de aici, un anume mister al realului, incitant, tulburator, legat de identitatea hotilor si mai ales a sefului bandei, dezvaluita cu stupoare intr-o noapte in fata hangiului Stavrache. Hotul cel mare este chiar preotul Iancu din Podeni, fratele sau, personaj misterios, cu dare de mana, cu multe acareturi si vite, cu o bogatie in jurul careia se teseau multe legende, oamenii satului crezand chiar ca acesta gasise vreo comoara.


Ca sa adoarma banuielile celor din jur, popa Iancu isi regizase, cu minutie si credibilitate, chiar propria-i jefuire.

Intr-un astfel de spatiu al nimanui, in care bratul legii patrunde cu greu, faptasii nefiind "clasificati" ca intr-o societate moderna, preotul Iancu scapa usor: cu o infatisare schimbata, tuns de pletele preotesti si cu o identitate noua, el va pleca intr-un grup de soldati, pierzandu-si urma in armata ce se lupta cu turcii in Razboiul pentru Independenta de la 1877. Din primavara pana in toamna, in rotirea anotimpurilor, preotul trece in uitare deplina, considerat pierdut pe cararile tainice ale naturii, inecat sau rapus de cineva. Chiar stirile de pe campul de lupta devin confuze, hangiul primind de pe front doua scrisori, in ultima comunicandu-se, in chip veridic, oficial aproape, moartea fratelui sau. Cum timpul se scurge repede, jelirea mortului devine un fapt secundar pentru carciumar, ca si moartea mamei sale, stinsa de inima-rea pentru pierderea fiului. Importanta devine acum dobandirea averii fratelui raposat, petrecuta iarasi printr-un firesc al lucrurilor specifice comunitatilor arhaice, prestatale, fara acte si formalitati juridice prea complicate.


Lucrurile ar parea normale, daca actiunea nu ar evolua treptat in alt plan, intr-un spatiu ireal, straniu: dupa cinci ani de la moartea popii Iancu din Podeni, constiinta carciumarului este tulburata de vizite ale "strigoiului", ale fratelui mort, scriitorul consemnand, ca intr-o fisa analitica, in maniera pur naturalista, crizele de halucinatie, de cosmar, ale personajului, fara a se sti daca toate sunt rodul imaginatiei sau al unei bizare realitati. Locurile izolate, misterioase presupun o tesatura spatio-temporala mai slaba, intruziunea fantasticului devenind astfel posibila. Stavrache, personaj singuratic, in plus minat de patima averii, de o avaritie crescanda, traieste in doua lumi diferite: una a realului, prin munca de la han, unde se manifesta cu tot mai multa zgarcenie, alta a a iluziei, a irealului, a scufundarii in sine, in spaimele constiintei abisale, fiind "vizitat" de mai multe ori de fratele mort, care il ameninta cu o replica teribila:

"- Gandeai c-am murit, neica?".

Prima data, "strigoiul" ii apare sub forma unui ocnas, care ii cere o cana cu apa, a doua oara in uniformaunui capitan, iar a treia oara deghizat intr-un calator ocazional. De fiecare data natura inconjuratoare are manifestari ciudate, ca o dezlantuire a furiilor din adancuri, fie o ploaie rece de toamna, cu picaturi ritmate sonor pe fundul unui butoi dogit, sunete care, in constiinta prinsa de vartejul halucinatiilor, se schimba intr-un cantec de trambite militare, fie un viscol, o "zloata nemaipomenita", urgie a naturii din care se elibereaza duhurile rele . "Disparitiile" se produc brusc, la fel cum au aparut: Stavrache se lupta cu "mortul", traind groaza sfarsitului, dar reusind de fiecare data sa scape. Ciudata este insa atitudinea strigoiului, ce nu face nici o miscare sa se apere, protejat parca de forte misterioase:

"Hangiul se-ndarjeste si-l strange de gat, il strange din ce in ce mai tare; simte cum degetele-i patrund in muschii grumazului strivindu-i [...] Dar cu cat strange mai tare, cu atat chipul capitanului se lumineaza [...]", "Fantasma" il terorizeaza prin imobilitate, prin neputinta celui aflat in fata ei de a intelege ce se intampla. Cuvintele ce sugereaza trairile la limita animalitatii sunt multe:

"horcaieli", "gemete", "chipul ingrozit", "parul valvoi", "gura plina de spuma rosie".

De fiecare data, faptura mortului, aparent invinsa, scapa, iar carciumarul ramane sub imperiul groazei ca o astfel de "aratare" se va ivi din nou, surprinzandu-l intr-un moment mai slab, fara aceeasi "mobilitate, nemoarte" ca oponentul. Astfel de manifestari, vizand trairi situationale extreme, tin de romanul experimental al fratilor Gourmont, de naturalismul lui Zola sau chiar al lui Rebreanu. De mai multe ori, chiar in piesa "Napasta" sau in nuvela "O faclie de Paste", Caragiale are predilectie pentru scenele tari, pentrji sfasierile launtrice ale personajelor.
Ilogicul, forma indispensabila de manifestare a fantasticului, intervine si el in schema povestirii: evident ca, potrivit planului real, popa Iancu nu ar fi trebuit sa se arate si a doua oara in chip de capitan, si totusi el apare, iar "umbrele", soldatii ce-l insotesc sunt aparitii pur decorative, parand sa nu aiba nici o reactie. Un insolit motiv al oglinzii razbate din toate aceste intamplari: fantasmele carciumarului, izvorate dintr-un ipotetic univers de asteptare, dintr-o multidimensionalitate neperceputa in mod normal, se reflecta de un imens zid invizibil, intorcandu-se catre emitator, pentru a-l teroriza si a-l domina. Apar toate premisele pentru crearea unui univers nou, pentru realizarea unei porti interdimensionale, prin proiectiile terifiante ale unui psihic solicitat la maximum, la fel cum "demonul" lui Milton stapaneste cu mintea spatiul inconjurator. Fantasmele iau forma, dobandesc materialitate, spun replici, apar si dispar in acelasi strat de penumbra, totul fiind extrem de real: iluzia cotropeste, determina schimbari in constiinta personajului principal, devine devoratoare. Identitatea intre real si ireal este deplina, totul se petrece in vazul lumii, in plina zi, afara asista "multimea", se aud trambitele, capitanul rade, ca si cum o astfel de atitudine ar fi normala, si pleaca mai departe. Nimeni nu il va recunoaste pe fostul haiduc, pe presupusul mort, in afara de Stavrache. Chiar motivul pentru care fratele plecase devine din ce in ce mai neclar, totul i se incetoseaza in minte, iar faptele scapa unei analize rationale, pentru ca nimeni nu aflase cine fusese capitanul Haiducilor, oamenii asteptand doar mult si bine ca vechiul preot sa se intoarca in sat, angajand apoi pe altcineva.
Ultima aparitie, cea reala de asta data, duce la trecerea definitiva a carciumarului pe celalalt taram, al iluziei irepresibile. Acum nici nu mai este vorba de o agresiune a "fantomei", intoarcerea reala a fratelui se face fara un scop evident, abia in final, dupa o lunga trecere a timpului, intr-o nedumerire totala fata de zbuciumul lui Stavrache, cerandu-i cincisprezece mii de lei, pentru a-si plati o datorie amenintatoare.


Ca urmare, irealul, absurdul, responsabile de aceste aparitii inopinate, isi vor pune pecetea definitiva asupra evolutiei personajului principal. Faptul ca teroarea salbaticiei actioneaza asupra spatiului limitat al carciumarului este demonstrata de o dezlantuire stihiala a naturii:

"Viscolul afara, ajuns in culmea nebuniei, facea sa trosneasca zidurile hanului batran", in timp ce Stavrache, printr-un straniu proces de identificare a memoriei cu a fratelui, incepe sa cante popeste. Carciuma si viscolul se opun, intro oarecare masura, unul fiind un simbol al sigurantei personale, prin zidurile sale groase, altul, fenomenul natural, boreal, terorizant, aparut si in povestirea "La hanul lui Manjoala", intorcandu-l pe drumet la han, ca un semn premonitoriu, demonic, o modalitate de a anunta ilogicul fantastic al situatiilor viitoare, declansand intrarea intr-o noua dimensiune. Viscolul are, de fapt, si o dimensiune umana, pare a fi o extensie a psihicului lui Stavrache, iar zbaterea stihiei urmeaza tiparul framantarii hangiului. Discutia dintre cei doi vizitatori nocturni, care il imobilizasera pe Stavrache, cu totul naturala:

"- Ce-i de facut? zise tovarasul cu groaza. - N-am noroc! raspunse fratele", nu face decat sa incurce si mai mult lucrurile. Relativizarea lumii, urmand celebrul dicton al filozofului chinez Sun-Tze, "Sunt oare un fluture ce viseaza ca este om, sau un om care viseaza ca este un fluture?" este deplina.


In finalul nuvelei intruziunea fantasticului in real este totala: ca si profesorul Gavrilescu din "La tiganci", de Mircea Eliade, Stavrache se scufunda in zona imensa a irealului sau acesta navaleste devastator in realitate, abolindu-i legile, aneantizand personajul, distrugandu-i fagasele normale ale devenirii.

Prin estomparea granitelor dintre fantastic si real, prin ingeniozitatea introspectiei psihologice si prin incercarea de a defini coordonatele subconstientului, ale structurilor abisale, Caragiale este creatorul unei nuvele cu o structura narativa incitanta, generatoare de imprejurari si de evenimente stranii, derivate sau nu dintr-o mitologie autohtona a fantasmelor, ca forma de manifestare a unui tulburator univers situat in umbra greu sondabila a realitatii.