Ion Luca Caragiale s-a nascut la 30 ianuarie 1852 in satul Haimanale din judetul Prahova. intre 1868-1870 se inscrie sporadic la cursurile de mimica teatrala ale unchiului sau, Costache Caragiali, animatorul unei renumite formatii teatrale. Debuteaza cu scrieri umoristice in "Ghimpele" in 1873, sub pseudonimul Carul sau Palicarul; redacteaza apoi "Claponul", "Calendarul Claponului" si "Natiunea romana", iar mai tarziu "Moftul roman".

Prima piesa de teatru, "O noapte furtunoasa", este reprezentata in anul 1879, dar succesul rasunator il obtine scriitorul in 1884, cu "O scrisoare pierduta".

in anul urmator, "D-ale carnavalului" are o audienta mai mica la un public ce se recunostea in multe dintre personajele reprezentate pe scena.

In 1890, scrie drama "Napasta".

in acesti ani, elaboreaza schitele si "momentele", "Schite usoare" (1896), "Schite" si "Notite si fragmente literare" (1897), si indeosebi "Momente" (1901), despre care George Ranetti spunea:

"Nu «Momente», ci «Monumente» trebuia sa botezi admirabilul volum!".

"Operele complete" i-au aparut in 1908, la Editura Minerva. A murit pe neasteptate la Berlin, la 9 iunie 1912, fiin inmormantat la cimitirul Bellu, alaturi de Mihai Eminescu.


In opera sa literara atat de diversificata, combinata cu o sustinuta activitate publicistica, Ion Luca Caragiale realizeaza o cartografiere umana si morala a unei societati amorfe, constante in manifestari, cu aceleasi personaje si tipologii, vechi si ineficiente de cand lumea, la fel cum Mihai Eminescu, in "Glossa", fixeaza legile stagnarii lumii intr-un pagubitor materialism si intr-o reprobabila lipsa de idealism. Pentru ca, in conditiile in care numai decorurile si "mastile" se schimba, omul nu evolueaza semnificativ, iar ansamblul ramane compus dintr-o serie anonima de Mitica si Costica, de Lache, Mache, Tache, Pache, Sache sau Stasache, personaje perfect
anonimizate, diferentiate, prin simplificare paronimica, numai prin litera initiala, marcand definitiv, ca si la Kafka (personajul cu nume doar o initiala: K.), disolutia totala a personajului.

La Caragiale, mai mult decat la oricare contemporan al sau si poate chiar la scriitorii de mai tarziu, se instituie o stranie coincidenta intre datele si aspectele banale ale realului si universul operei, disolutia granitelor intre fictiunea tipologica si existenta cotidiana. Cu alte cuvinte, personajele sale irup din real, emana din acesta si se prelungesc, se intorc in el, fiind, in mare masura, inspirate din cea mai banala realitate. Autorul insusi se simte dirijat de aceasta magma a cotidianului, controlat de fortele lui absurde, irationale, avand uneori momente de maxima revolta ("sunt ametit, nervii iritati - simt enorm si vad monstruos", "Grand Hotel Victoria Romana"), el fiind insa exceptia exemplara in lumea stereotipa din ultima parte a secolului al XlX-lea.

Caragiale ocupa in spatiul literar romanesc rolul unui novator de necontestat, ca promotor al dramei moderne, in spiritul in care aceasta se va dezvolta in intregul secol al XX-lea in literatura europeana, prin Gordon Craig, Fuchs, Meyerhold, Tairov si, fara indoiala, pe linia literaturii absurdului, prin urmasul sau Eugen Ionescu. Modernitatea lui Caragiale mai rar surprinde pe cineva, fiind o evidenta indeobste demonstrata sau asumata, doar rareori evitata printr-o formula mai putin transanta, ambivalenta, de clasic modern. Deloc atinsa de caducitatea pe care i-o prevedea Eugen Lovinescu in "Mutatia valorilor estetice", in chip surprinzator una dintre marile gafe ale ilustrului critic literar, opera lui Caragiale este o structura deschisa, de modern avant la lettre, de perpetua, chiar incitanta actualitate, concentrand, fireste, culmi ale traditiei, dar continand si directii neasteptat de moderne pentru evolutia literaturii.
Piesa, unica in literatura romana prin actualitatea perpetua a conflictului si prin calitatea comicului pe care il degaja, aparea in anul 1884, fiind jucata pe scena Teatrului National. Dar, desi Caragiale a creat comediile sale la sfarsitul secolului al XlX-lea, el este ("Asteptandu-l pe Godot") pana la Eugen Ionescu ("Scaunele", "Cantareata cheala"), in care evenimentele si personajele prezentate se inscriu intr-un spatiu circular perfect, din care nu se pot desprinde niciodata. Repetarea pana la refuz a situatiilor, a tiparelor oamenilor provinciali care se distreaza pe la colturi de strada sau prin cafenele, discutand numai politica si banalitatea faptelor cotidiene, este un protest al scriitorului la adresa monotoniei lumii, a insesi conditiei umane. Titlul comediei "O scrisoare pierduta" are o semnificatie explicita, desemnand "obiectul buclucas", generator de conflict, la fel cum, in "O noapte furtunoasa", numarul de la poarta, intors pe dos, intr-o perfecta lume intoarsa, declanseaza actiunea. Caragiale are o predilectie pentru misive secrete, scoase la iveala pe neasteptate, pentru obiecte lasate la intamplare, ce se constituie intr-un veritabil "focos" al intrigii, in quiproquo pentru situatii noi.
Actiunea, sinuoasa, structurata in patru acte, impartita pe scene in nenumarate secvente, se desfasoara in "capitala unui judet de munte", avand ca obiectiv desemnarea, de catre partidul de guvernamant, a unui candidat pentru Camera, complicata insa din cauza intrigilor si a luptelor intestine intre diversele grupuri de interese, subliniate prin bogate resurse ale comicului de situatie si ale comicului de moravuri. Factiunea dominanta - alcatuita din Zaharia Trahanache, "prezidentul comitetului permanent" si al diferitelor comitete si comitii conexe unei astfel de functii a unui sef local de partid, si din Stefan Tipatescu, prefectul judetului - ar opta pentru desemnarea lui Farfuridi, ins inexpresiv, plat si lipsit de curaj. Pentru candidatura lupta insa, prin orice mijloace, cu o lipsa de scrupule tipica politicii de culise, si avocatul Nae Catavencu, director al ziarului "Racnetul Carpatilor", adept al curentului mai liberal al partidului, practicand arta santajului, in speta publicarea unui document compromitator, o "scrisorica de amor" a prefectului catre madam Zoe, sotia "onorabilului" si "stimabilului" sef de partid Zaharia Trahanache. Pierderea repetata a scrisorii, de catre destinatar si apoi de catre santajist, creeaza o aglomerare baroca de intamplari comice de mare savoare, la care participa, in secvente bine distribuite, toate personajele. Lovitura de teatru vine catre finalul piesei, cand ravnita candidatura este atribuita unui trimis de la centru, Agamemnon Dandanache, mai prost decat Farfuridi si mai ticalos decat Catavencu, invechit insa in tactica si in arta santajului, detinator si el al unei "arme politice", al unei scrisori compromitatoare a unui personaj inalt, "nu spui tine... persoana insemnata", "becher", pe care nu o returneaza "andrisantului".

El nu face asemenea "prostie", cum avea intentia Catavencu, dupa nominalizare, ci o pune la pastrare, "la loc sigur", intrucat "mai trebuie s-altdata... La un caz iar... pac la RazboiuF. Treburile murdare, de culise, le fac in piesa personajele marunte, in special politaiul Ghita Pristanda, un fel de om de casa al cuplului Zoe-Tipatescu, dar drumul sinuos al scrisorii il complica si inocentul Cetatean turmentat, executant, cu un automatism absolut, ca fost postas, al unui singur principiu, ca scrisoarea sa ajunga la "andrisantul cu domiciliul cunoscut".


Pe acest traseu, defileaza figurile tipice ale unei lumi aflate intr-o invalmaseala perpetua, se contureaza conflicte care se naruie in derizoriu, se rostesc replici si discursuri memorabile, ce vor deveni, de-a lungul timpului, expresii definitorii ale unui inimitabil comic de limbaj. De altfel, nu atat actele savarsite pe scena raman in memoria spectatorului, cat formulele memorabile, ticurile, efectele comice, expresiile relevante ale grotescului personajelor, ale demagogiei, servilismului, senilitatii inca active in politica, toate acestea definind protagonistii mai mult decat faptele lor, chiar decat miscarea scenica, desi in cazul lui Caragiale aceasta are traiectorii ce ating desavarsirea. Astfel, in actul I, memorabila ramane scena in care Pristanda prezinta, in fata lui Tipatescu, printr-o numaratoare ilara, modul in care cele patruzeci si patru de steaguri au fost distribuite in oras:

"Doua la primarie... Unul la scoala de baieti... Unul... la scoala de fete... Doua la catrindala... Doua la primarie, opsce, patru la scoli, douazeci si patru, doua la catrindala, treizeci... patruzeci si patru, in cap... patruzeci si patru..."

. Replicile lui Pristanda, rostite intr-un automatism al unei viclenii specifice "misiei" sale, "Curat constitutional", "Curat misel", "Curat murdar!", extrag insasi esenta personajului, incapabil sa lege, in mod coerent, propozitii si fraze.      stapanului, cu mici "ciupeli" de la "onorabilul" Catavencu sau chiar prin dubioasa afacere cu steagurile. Replicile sale urmeaza o anumita mecanica a gandirii, dar contin si viclenia simplista a slujbasului marunt care doreste, cu orice pret, sa ramana in gratiile sefului, executand "misiile" cele mai reprobabile. Una dintre acestea este actiunea de spionaj chiar la domiciliul adversarului, avocatul Nae Catavencu, director-proprietar al ziarului "Racnetul Carpatilor", |revista in care intelectualii de felul lui Catavencu, prin excelenta semidocti, isi expun in public mostrele de gandire politica. Dascalimea intrunita "in par" intr-o casa de pe o strada oarecare a acestui oras provincial comploteaza, prin santaj cu o "scrisorica" dobandita in imprejurari obscure, pentru a-si impune liderul in ardenta confruntare politica. Carnavalescul acestei situatii provine dintr-un complex de factori: limitarea personajelor la un orizont gnoseologic redus, jocul de carti, stosul, semn al hazardului, pe care il cultiva cu o patima greu de inteles, atmosfera infernala a locului, sugerata de fumul ce iese pe fereastra "ca de la vapor", in fine, participarea din umbra, de dincolo de fereastra, a lui Pristanda, la interceptarea dusmanului, nimeni altul decat dascalimea, popa si moflujii. Astfel, toti participantii la actiune sunt niste comedianti, regizori ai unei situatii burlesti, generatoare de ras, jocul, minor, pentru dobandirea puterii politice ilustrand chiar comedia puterii. Comicul rezida, aici, din evolutia pe scena a unor personaje minore care isi asuma roluri majore, incompatibile cu propriile puteri.
Tn acelasi registru minor, dar pe alta paralela ierarhica, se situeaza si stalpii puterii sau aspirantii aflati in proximitatea acesteia, Trahanache, Agamita Dandanache, Catavencu, Farfuridi si compania, debitand discursuri gongorice sau alambicate, pline de tautologii, de constructii imposibile, de nonsensuri ce se contrazic in planul semantic, expresie elocventa a modului pueril in care toti acestia concep societatea. Cu un aer de perfecta seriozitate, isi regizeaza rolurile cu minutie, nesesizand comicul propriei situatii. Personajele se eternizeaza ad-hoc prin acest continuum spatio-temporal pus la dispozitie cu darnicie de scriitor. Pentru ele nu exista evolutie, temporalitate, iar lumea se unilateralizeaza, devine un sir nesfarsit de gesturi si atitudini supuse dezideratelor politice, in timp ce, de fapt, nu se schimba nimic. Una dintre cutumele acestei lumi, daca se poate spune asa, este pastrarea aparentelor, vadita in primul, rand in incapacitatea lui Trahanache de a-l banui pe Tipatescu de o relatie amoroasa cu i propria sotie, ceea ce duce la comicul de situatie, care, alaturi de cel de limbaj, realizeaza I structura ludica a piesei. in fond, cei care ajung la putere trebuie sa joace cat mai bine aceasta comedie, reliefata de Caragiale cu irepresibil umor, fiind o caracteristica generala a tuturor epocilor, atat trecute, cat si viitoare.


In acest imens joc, personajele, "caracterele" (in engleza, character = personaj) din "O scrisoare pierduta" mimeaza solemnitatea, deferenta, nu-si adreseaza injurii in public, comportandu-se ca niste "domni seriosi", care stiu foarte bine ce au de facut si isi spun unul altuia venerabile sau onorabile, precum in scrisoarea lui Catavencu catre Trahanache:

"Venerabile domn, in interesul onoarii d-voastre de cetatean si de tata de familie, va rugam sa treceti astazi dupa-amiaza intre orele 9 jum. si 10 a.m. pe la biuroul ziarului Racnetul Carpatilor si sediul Societatii Enciclopedice-Cooperative «Aurora Economica Romana», unde vi se va comunica un document de cea mai mare importanta pentru d-voastra... Al d-voastra devotat, Catavencu, director-proprietar al ziarului Racnetul Carpatilor, prezident fundator al Societatii Enciclopedice-Cooperative «Aurora Economica Romana»".

Stilul pretentios, implicand prea multe titluri personale, demonstreaza dorinta de parvenire si infumurarea personajului, precum si confuzia crasa facuta intre o societate avand caracter enciclopedic si o asociatie de prezervare si de miscare a banilor. Sintagmele folosite, tata de familie si cetatean onorabil, suna oarecum deplasat si ironic, pentru ca exprima doar o aparenta a respectabilitatii, nu si o realitate a ei. Tipul atacat, supus ironiei, este burghezul, mereu acelasi, neschimbat in propria imobilitate, fiindca Trahanache joaca o comedie a automatismelor, adresandu-se cu "onorabile" tuturor celor intalniti, ascultand vorbele anodine ale politicienilor-comedieni, fara a castiga nimic spiritual din aceasta imensa avalansa a vorbelor. El este prezidentul tuturor "comitetelor si comitiilor", "stalpul local" al
vum ut amci anima uramarurgui in alta opera:

"pleaca-ai nostri, vin ai nostri".

Numele sau
sugereaza moliciune, trahanaua insemnand "coca moale".

Pentru Zoe are un adevarat cult si nici o
dovada, oricat de palpabila, nu-i schimba parerea admirativa despre consoarta sa. Refugiul lui
Trahanache din fata unor evidente neplacute, mai ales din fata deciziilor iminente, se face prin
automatismele verbale, plasate cu insistenta in dialog, "Ai putintica rabdare, stimabile!" sau "Bine
zice fi-meu de la facultate..."

.
                  Cufundate intr-o societate a vorbelor, a palavrelor, in care toate actiunile sunt
virtuale, metaforice, in care in fond nu se intampla nimic notabil, in afara de aceste confruntari si efuziuni de tip "pupat toti piata endependenti", personajele nu fac decat sa starneasca rasul. ; Pentru ca, odata scoase din cutie, ca niste soldatei de plumb, isi continua programul fara abatere, repetand replicile inregistrate in memorie. Automatismul gesturilor acestor personaje este simbolic, ele trebuind, de aceea, sa-si urmeze cliseele comportamentale. Pana si loviturile pe care si le dau unul altuia sunt mascate de un conformism ascuns, de un ritual al vorbelor, care il tintesc pe oponent cu o precizie chirurgicala. Astfel, Catavencu este de un machiavelism diabolic atunci cand il cheama pe jupan Trahanache la el, pentru a-i prezenta defaimatoarea situatie in care este pus de consoarta lui si de Tipatescu. Cuvintele de introducere sunt "venerabile - in sus, venerabile - in jos", de o amabilitate aflata in totala antiteza cu dureroasa si calomnioasa prezentare a docomentului catre teribilul mos. Dar acesta nu este crezut, la fel cum, in comedia "O noapte furtunoasa", Chiriac nici macar nu este banuit de jupan Titirca Inima-Rea ca ar fi amorezat de sotia lui. Autoprotectia pe care si-o asigura acesti domni venerabili, pentru a nu se expune prea mult in societate, pentru a pastra aparenta de oameni onesti, cu stare si vaza in urbe, este simptomatica, tinand de ipocrizia burgheza. Chiar reactia celor doi "stalpi ai puterii" in fata agresiunii lui Catavencu este burlesca: prefectul Tipatescu, unul dintre "caractere", este tulburat "foarte", afland de insolita proiectie publica a relatiei sale cu Joitica, pe cand Trahanache, confruntat cu o astfel de ilara, pentru el, imprejurare, izbucneste in ras cu seninatate, dand, prin lectura scrisorii, un efect comic si mai mare intregii situatii, intrigii comediei:


"Scumpa mea Zoe, venerabilul (adica eu) merge diseara la intrunire (intrunirea de alaltaieri seara). Eu (adica tu) trebuie sa stau acasa, pentru ca astept depesi de la Bucuresti, la care trebuie sa raspunz pe data; poate chiar sa ma cheme ministrul la telegraf. Nu I ma astepta prin urmare si vino si tu (adica nevasta-mea, Joitica), la cocoselul tau (adica tu) care te adora ca totdeauna, si te saruta de o mie de ori, Fanica..."

. Nici macar graba suspecta cu care Tipatescu trece de la un moment la altul"de la emotie la furie, nu-i da de gandit lui Trahanache, el ramanand un simulant perfect sau un incorigibil naiv, fara viata amoroasa, cu singura misiune de a regiza numai inlaturari de adversari politici si de a pastra, in fata urbei, o aparenta de respectabilitate.

Intalnirea lui Tipatescu cu "stimabilul" Catavencu, de la sfarsitul actului al doilea,
urmeaza aceeasi logica a disimularii conventionale si a aparentelor pline de sensuri ascunse,
fara ca adversarii sa fie intimidati unul de prezenta celuilalt. Catavencu este un personaj
persuasiv, fructificand la maximum oportunitatea de a deveni om politic influent. Daca asaltul
asupra lui Trahanache nu duce la rezultate evidente, el continua, cauta verigile slabe, iar una
dintre acestea trebuie sa fie mai intai coana Joitica, prin ea ajungand in varful piramidei, in care
se afla prefectul judetului. Catavencu este angajat total in aceasta lupta, cu un singur scop:
dobandirea unui loc de prestigiu in urbea natala, "in orasul acesta de gogomani", in care, in mod
ridicol, are convingerea ca este "cel dintai".

Oportunismul sau este al unui om care nu are alte
sperante decat de a se realiza pe cale politica. Pentru "caracterele" lui Caragiale, singurul mijloc
| de parvenire este cariera politica. Modul in care realizeaza acest lucru se dovedeste a fi
deplorabil, Catavencu triumfand prin absenta bunului simt, prin discurs bombastic, prin lipsa de
scrupule si printr-un manierism politic degradant. Nimic creator, insa, nu survine intr-o astfel de
atmosfera incarcata pana la saturatie de politic si de aceea aplecarea tuturor spre o astfel de
preocupare exprima tocmai gratuitatea scopurilor propuse. Caragiale releva, in mai toata opera
sa, ca, de aproape un secol si jumatate, romanul este cu predilectie politician: a bate apa in piua conteaza mai mult demagogia lui Catavencu, nu realizarea lucrurilor pe care si le propune. Se poate spune, desigur, ca istoria politicianismului nu incepe cu Ion Luca Caragiale, dar ca el este primul care a pus in evidenta aceste aspecte, mereu actuale. Catavencu este personaj politic dintr-un spirit de conservare a propriei fiinte: este mult mai usor sa te urci la tribuna si sa cuvantezi despre un viitor neclar, de neinteles, despre un tel a carui indeplinire are actualitate" si astazi:

"Industria romana e admirabila, e sublima, dar lipseste cu desavarsire... Noi aclamam munca, travaliul, care nu se face deloc in tara asta... Anglia-si are falitii sai, Franta-si are falitii sai si chiar Austria-si are falitii sai... Numai noi sa n-avem falitii nostri?" Din punctul de vedere al "infaptuirii lucrurilor", Tipatescu, om in deplina maturitate, si Trahanache, invechit in neimpliniri, sunt doar niste personaje pline de sfatosenie, care conduc destinele urbei, netinand seama de adevaratele ei interese. Personajele traiesc intr-o societate fictiva, utopica, in care nu actiunile au valoare, ci avalansa vorbelor spuse cu orice prilej. Aspectul acesta devine un [cosmar pentru Zoe, sufocata de spatiul provincial, unde toti ii vorbesc de rau pe ceilalti, din lipsa unor autentice preocupari:

"In oraselul asta unde barbatii si femeile si copiii nu au alta petrecere a timpului decat barfirea, fie chiar fara motiv... dar inca avand motiv... si ce motiv, Fanica!... Ce vuiet! Ce scandal! Ce cronica infernala!".

Din acest punct de vedere, personajele lui Caragiale sunt neajutorate, nu se pot departa de cutumele pe care si le-au insusit de-a lungul a mai multor generatii de vorbitori, de oameni a caror ocupatie favorita este taifasul, pierderea fara sens a timpului. Zoe nu este un personaj romantic, ci sotia politicianului, neputand evada in alta lume, cum singura, cu realism, isi da seama ("Esti nebun? Dar Zaharia? dar pozitia ta? dar scandalul si mai mare care s-ar aprinde pe urmele noastre?"), ea fiind obligata sa ramana in propriul infern, in acest orasel de munte, in care evenimentele reale sunt cele inventate.

Lupta cu morile de vant pe care o propun toti acesti politicieni de duzina, comici prin instrainarea totala de adevarurile societatii, prin ineptiile pe care le debiteaza in chip de maxime, este surprinsa cel mai bine in discursul lui Farfuridi, a carui gandire haotica ne poarta prin toate perioadele de avant si de lupta politica din istoria romana moderna, falsificate pana la ridicol din interese meschine:

"la 21, dati-mi voie, la 48, la 34, la 54, la 64, la 74 asemenea si la 84 si la 94, si etetera, intru cat ne priveste... pentru ca sa dam exemplul chiar surorilor noastre de ginte latine insa... din doua una, dati-mi voie: ori sa se revizuiasca, primesc! dar sa nu se schimbe nimica; ori sa nu se revizuiasca, primesc! dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo, si anume in punctele... esentiale..."

.
Discursul lui Farfuridi contine o incoerenta bine regizata de simtul comic si acustic al lui Caragiale, definitorie si in plan real pentru demagogia politica romaneasca, aceea a ineficientei totale, a zbaterii pe loc, intr-un spatiu diabolic, creat intre cei doi termeni fatidici, "sa se revizuiasca" si "sa nu se schimbe nimic" sau, tot vorba marelui scriitor, "viceversa".

Admirabilii luptatori pe "taramul binelui" se refugiaza total in lumea paradoxului: daca se schimba totul, atunci nu se va schimba nimic sau, daca nu se schimba nimic, atunci se va schimba totul, macar pe ici, pe colo, "in punctele esentiale".

Chiar Farfuridi, personaj politic evident.oportunist, realizeaza ca din acest cerc vicios nu se poate scapa:

"Din aceasta dilema nu puteti iesi... Am zis!" Pentru a-si asigura in continuare pozitia, personajul este capabil chiar de tradare, dar cu o singura conditie: sa o stie si el. in final raman doar vorbele: contributia politicianului roman al vremii la progres este doar elocventa si patetismul discursului. Catavencu si Farfuridi au, de altfel, aspiratia discursului total, ramas, din nefericire, un
summum de ignoranta si de lipsa de instructie.
                Cum era normal, in adunarea electorala ce are loc, conflictul intre grupul lui

Catavencu, cel al dascalimii, al "amploiatilor", "iconomilor", si intre "stalpii puterii", care lucreaza in cabinete si cancelarii, devine deschis, desfasurandu-se pe ambele planuri, al discursurilor si al rafuielilor fizice. Pentru ca atmosfera este de carnaval, mai intervine si politia,
care face arestari, "umfla" pe impricinati, pe cei aflati in adversitate cu puterea. Discursul lui
Catavencu nu este. cu mult diferit de al lui Farfuridi, dar contine mai multe cuvinte bombastice si
in opozitie CU ramonsincuiui iui i raiiauaciic, rununui si uimiAuvuirau, voiv yia , vow "foarte", este "ultra-progresist... liber-schimbist", vrea "progresul cu orice pret".

Catavencu are "taria opiniunilor" sale, o aplicatie in plan oratoric a santajului practicat cu adversarii politici. Bucurestenii, cei din capitala, sunt considerati de el "capitalisti", confuzie ridicola de termeni, devenita comica in contextul de atunci, intr-d industrie romaneasca "admirabila", "sublima", dar care, culme a antitezei, "lipseste cu desavarsire", de altfel ca si "munca, travaliul", care si ea, din nefericire, "nu se face deloc in tara noastra!".



Prin acumulare de nonsensuri, prin lipsa de logica, discursul se acopera de ridicol, devenind comic si grotesc in acelasi timp:

"Oricare tara isi are falitii sai... Numai noi sa n-avem falitii nostri!..."

. Catavencu vorbeste despre o societate care nu exista, cu o industrie iluzorie, iar actiunile intreprinse de acesti cataratori de profesie pe scara sociala sunt de asemenea fictive. Catavencu insusi nu ajunge la candidatura mult visata, ramanand sa conduca, in chip slugarnic, campania de sustinere a noului candidat, personaj impus de la centru, "vechi luptator de la 48", decrepit, dar care are viclenia necesara pentru a se descurca intr-un astfel de mediu politic. Dandanache este o alta varianta a lui Catavencu, dar de alt calibru, mai invechit in ticalosii, cu aceeasi tehnica a santajului, la alt nivel insa, mai inalt, cu acelasi obiect, "o scrisorica de amor", devenita norma de viata, fiindca nu o inapoiaza, ci o foloseste ca garant al intregului sau viitor politic. Esecul lui Catavencu nu este intamplator: personajul este tinut in rezerva de regizorul intregului ("asta nu-i cea din urma Camera!"), este rotit succesiv, trimis inapoi, dupa caz, in lada cu jucarii, intr-un joc in care nimeni nu pierde si nu castiga, pentru ca la sfarsit totul va fi retras cu grija. Spectacolul s-a terminat, se opreste muzica, piesele sunt stranse si puse la loc, in asteptarea unei alte reprezentatii.
Singurul care nu stie acest adevar, ca totul este un joc, anticipandu-l pe cel absurd din drama secolului XX, este Cetateanul turmentat, poate cel mai autentic personaj din acest intreg balci politic. El nu-si da seama niciodata pe ce lume se afla, iar intrebarea esentiala este "eu pentru cine votez?".



Este omul liber, natural, aflat in fata dreptului firesc de a alege, nealterat inca de jocul politic perfid al clasei lacome de putere. in "O scrisoare pierduta", el reprezinta, in mod simbolic, electoratul, ametit, turmentat de vartejul politic, incat, pana la urma, nedeslusind subtilitatile teribile ale jocului, izbucneste cu sinceritate:

"Eu nu poftesc pe nimeni, jdaca e vorba de pofta..."

. Esential pentru el este sentimentul datoriei, in virtutea caruia : actioneaza de-a lungul intregii piese, identificandu-se cu traseul scrisorii buclucase, fiind un fel I de mesager, un Hermes degradat, intr-un Olimp haotic, avand valoare in fata puternicilor zilei atata timp cat este purtatorul teribilei informatii.


Ca un om corect, avand inca o nealterata onestitate, el trebuie sa se asigure ca scrisoarea gasita ajunge la "andrisantul" cunoscut, inclinarea personajului catre politica denota, in propria gandire, fara indoiala, respectabilitate si necesitatea de a opta pentru binele cetatii. Cetateanul turmentat este ametit intotdeauna, simptomatic pentru cel ce, odata prins in mrejele jocului politic, nu-si da seama ca, de fapt, indiferent pe cine ar alege, nu se va schimba nimic niciodata. in fond, politica este un joc inchis, in care participa o inutila si oculta galerie a puterii, in care intra cine poate si ramane tot cine poate. Cetateanul turmentat este insa intotdeauna absent ca prezenta mentala: e prea onest ca sa se foloseasca de scrisoare, dupa cum il indeamna Catavencu, si prea ametit pentru a mai pricepe cine este, pana la urma, noul ales, cu un nume asa de ciudat, semnificativ, Agamita Dandanache.

In mod surprinzator, dar intr-o perfecta simetrie a structurii dramatice, situat in partea j cealalta a oglinzii, inchizand cercul in varful ierarhiei sociale, Dandanache este un alt tip de personaj turmentat, a carui soarta se leaga tot de o scrisoare, cu deosebirea ca nu o preda "andrisantului", prea cunoscut si cu o putere politica prea mare, pe care o foloseste cu abilitate pentru favoruri personale. El este intruchiparea ramolismentului avansat, a tembelismului total intr-un mediu social carnavalesc, o aparitie peltica si grotesca, ilustrata in special prin comicul de limbaj, care aici exceleaza printr-o neobisnuita aglomerare de confuzii | semantice si de logica, de inventii onomatopeice si deviatii fonetice. Dandanache nu poate jdeslusii pana la sfarsitul piesei, identitatea matrimoniala a personajelor din triunghiul conjugal Trahanache-Zoe-Tipatescu, confundand mereu, intr-o ironie enorma in ansamblul scenei respective, rolul celor doi barbati fata de coana Joitica si functiile lor politice, numindu-i de altfel alternativ cu cele doua apelative caracteristice siesi, neicusorule si puicusorule. El se afla intr-o plutire continua pe deasupra realitatii, intr-o confuzie mentala absoluta, in care se involbureaza numai ecourile calatoriei, drumul "cu birza tinti postii, hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca, si clopoteii... imi tiuie grozav..."

. Singurul fapt ce revine obsesiv, singura certitudine din aceasta minte haotica este santajul aflat la originea ascensiunii sale politice, proiectandu-l la nesfarsit "in toate Camerele, cu toate partidele, ca rumanul impartial..."

. Remarcabila este scena a XII-a din ultimul act al piesei, dintre Dandanache si Trahanache, un cuplu de neuitat, primul decrepit, repetand de nenumarate ori intrebarile, fara a putea intelege cine ce este, celalalt ramolit si naiv, neputand sesiza similitudinea santajului cu cele doua scrisori, dandu-si in finalul discutiei fiecare calificativul potrivit:

"TRAHANACHE: Nu-nteleg. (Aparte.) E ametit de drum... caruta... si clopoteii. DANDANACHE (aparte): E slab de tot prefectul, ii spui de doua ori o istorie si tot nu pritepe..."

.
Rezulta, din toate acestea, ca galeria de personaje cuprinde "fiziologii" cu evenimente biografice proprii, usor predictibile. Zoe apare ca o distinsa femeie de societate, insa cu o viata secreta a carei dezvaluire poate scandaliza urbea; speriata de santajul lui Catavencu, ea uzeaza de toate mijloacele pentru a-l convinge pe Tipatescu sa accepte conditiile arivistului avocat, spunand:

"Eu il aleg, eu si cu barbatul meu!".

Voluntara, ea isi joaca propria comedie, cu o distributie subterana a rolurilor, implicand personaje de pe intreaga scara ierarhica: Catavencu, Tipatescu, Pristanda, Cetateanul turmentat. Tipatescu este prototipul seniorului medieval, care nu accepta sa fie contrazis, voind sa urce cat mai sus in ierarhia puterii. Definitia cea mai semnificativa a tipologiei sale o face Pristanda:

"mosia-mosie, fonctia-fonctie, coana Joitica-coana Joitica, trai neneaco, cu banii lui Trahanache... babachii", Catavencu este arivistul insetat de putere, patronul -unei publicatii ultraradicale, prin care incearca sa-si impuna influenta asupra celor din jur, avand convingerea ca in "orasul asta de gogomani" el este "cel dintai".

Scopurile sale politice, pentru care lupta cu orice mijloace, sunt precise:

"Ce vreau? Stii bine ce vreau. Vreau ce mi se cuvine dupa o lupta de atata vreme... [...] Vreau... mandatul de deputat".

Pristanda este simplu si prozaic, incercand sa se imbogateasca pe cai necurate, vrea sa fie "scrofulos la datorie", foloseste, cat poate, jargonul epocii, catrindala, renumeratie, famelie, bampir. Ticul sau verbal este unul singur, asociind, in mod automat, cuvantul "curat" unor varii adjective, producand mutatii in insasi ideea comicului.
Avalansa cuvintelor generatoare de multiple si neasteptate sensuri comice porneste chiar de la numele personajelor, generand, la Caragiale, un sugestiv, suculent comic de nume. Aproape toti actantii au nume definitorii, evocatoare pentru trasaturile dominante de caracter. Tipatescu, previzibil in reactii, cam intempestiv, lipsit in genere de nuante, fixeaza un tip rigid, mai mult ideea de reprezentant al guvernului in teritoriu. Dandanache are un nume ciudat: se alatura doua cuvinte asociate in mod socant, Dandanache provenind de la "dandana", care inseamna "belea, bucluc, incurcatura", iar Agamemnon fiind un nume pretentios, pompos, mitic, numele eroului grec venit cu oastea aheilor sa o elibereze pe Elena din Troia. Si celelalte personaje au nume semnificative, care angajeaza, prin inventivitatea lor, si resursele comicului de limbaj: Catavencu sugereaza limbutia, betia de cuvinte (de la cata = "persoana cicalitoare") sau caracterul duplicitar (cataveica = "haina cu doua fete"): Pristanda are numele unui dans moldovenesc, politistul jucand dupa cum bate vantul politic; "trahanaua" este o coca moale; Farfuridi si Branzovenescu au nume cu rezonante culinare, alcatuind un cuplu complementar, justificat in cuprinsul comediei: sunt membri marcanti ai partidului si il apara cu fanatism de sciziune, chiar prin transmiterea la Comitetul central a unei telegrame pe care o dau "anonima".


Scena finala incheie piesa intr-o atmosfera de impacare a tuturor: Catavencu, deocamdata potolit in ambitiile sale politice, admis totusi in cercurile potente ale partidului ("Si asa zi, ai? d-ai nostri, stimabile? bravos! ma bucur", decide Trahanache), prezideaza banchetul, iar Pristanda striga in entuziasmul general:

"Curat constitutional!".

intr-o astfel de societate, "fara moral si fara printip", dupa cum se exprima Trahanache, totul este "sa ai putintica rabdare", adica sa astepti sa se intample ceva, chiar daca totul este repetabil, traiectoriile putand, cu putin noroc, sa se modifice favorabil.

Este ceea ce se intampla la nesfarsit, pana astazi, personajele lui Caragiale fiind intr-o asteptare ce le face mereu contemporane, usor de recunoscut injur, oricand nesfarsita comedie a existentei lor putand sa o ia de la inceput.