Trairile sufletesti ale hangiului Stavrache sunt urmarite prin mai multe mijloace:
Reliefarea gandurilor ascunse ale personajului: atunci cand preotul isi marturiseste vina, cuvintele lui nu se aud, dar cititorul le afla prin reflectarea in mintea celuilalt: "Cum s-a putut? Omul cu greutate, proprietarul cu atatea acareturi si cuprins, mai bogat decat multa lume dimprejur! - fratele-sau! preotul sa fi fost capul bandei de talharii".

Dupa discutia cu avocatul pe tema pedepsirii talharilor, monologul interior evidentiaza framantarea prin care trece proaspatul imbogatit: "Dar daca indrazneste sa se intoarca?".

Teama de a nu pierde averea preotului determina si dispretul la adresa judecatorilor care nu izbutisera sa prinda capetenia bandei: "Aoleu! Ce mai judecatori!".

Exclamatia mai este utilizata si pentru a reliefa bucuria ascunsa pe care o traieste hangiul la primirea celei de a doua scrisori: "Slova straina! ... ei! Lucru dracului!".


Uneori gandul nici nu este rostit, ramane obscur, dar poate fi ghicit cu usurinta: dupa ce "mototoli" prima scrisoare care-l vestea ca preotul traieste, hangiul a mai privit "bine" data: "In adevar scrisoarea era expediata cu trei zile mai inainte de luarea Plevnei. Dar acum ..."

. Nerostita, apare speranta ca fratele plecat a murit in acea lupta.
  Evolutia de la inclestarea de ordin fizic la prabusirea psihica este magistral realizata in ultima parte a nuvelei: paralizat aproape de vestea ca fratele sau traieste, tremurand, cu buzele inclestate, Stavrache aluneca in planul halucinatoriu; instinctele lui criminale razbat in incercarea de a ucide, iar puterea este aceea a unui nebun. Legat butuc, ii scuipa pe cei doi si rade in hohote, momente care sporesc treptat incordarea pana in punctul culminant al nebuniei totale.
   Concordanta intre natura si trairile sufletesti: viscolul se inteteste in scena finala cand "... ajuns in culmea nebuniei facea sa trosneasca zidurile hanului batran ".