Vlad Tepes a fost o personalitate istorica iesita din comun si in acelasi timp enigmatica, figura sa aragand atentia cronicarilor straini inca din timpul vietii si fiind ilustrata in numeroase legende. Cele mai multe, in numar de treizeci si cinci, sunt legendele germane, tiparite in 1462, in general ostile si tendentioase, continand multe neadevaruri, legende care au condus la crearea in cele din urma a unui mit al lui Dracula, exploatat literar si apoi cinematografic pana in zilele noastre.

Legendele slave, nouasprezece "anecdote", infatiseaza un domnitor justitiar, pedepsind pe oricine incalca legea sau nu-i respecta autoritatea: unor soli turci care nu-si descopera capul in divanul domnesc le bate turbanele in cap folosind cuie, motivand ca intareste astfel un obicei existent la turci, dar care nu poate fi tolerat in Tara Romaneasca; alunga turcii veniti intr-o invazie, iar pe ostasii proprii care fugiser din lupta si aveau rani pe spate ii omoara, priri tragere in teapa; pune o cupa de aur pentru baut apa langa un izvor folosit de, toti, dar nimeni nu indrazneste sa o fure; vazand iscusinta lui Tepes in lupta, sultanul ii propune sa-l ia in slujba sa, dar voievodul roman foloseste ocazia pentru a prada imperiul, intrebandu-l apoi daca nu vrea sa-i repete slujba; un servitor care se plangea de cadavrele din tepile lui Vlad ca miros urat este infipt intr-o teapa inalta pentru a avea aer; solii nepriceputi sunt pedepsiti in momentul cand nu stiu sa raspunda corect, iar raspunsul dat stapanilor este ca trebuia sa trimita alti oameni, mai invatati; un alt sol, care stie ca o teapa mai inalta se pregatise pentru o executie "mai cu cinste", este rasplatit cu bani si onoruri.

Petre Ispirescu reia si repovesteste aceste legende, sub titlul "Povesti despre Vlad-voda Tepes".

in legenda din manual, naratorul anonim se situeaza intr-o departare impersonala, de distantare fata de momentul real al intamplarilor povestite, atitudine dobandita prin folosirea mai mult ca perfectului:

"Un venetic de calugar grec, ca multi ce de curand incepuse a cutreiera tara, ce-i casunase lui pe un biet preot de mir roman, om drept si cu frica lui Dumnezeu, ca-l clevetea cat il lua gura."

Dusmania lui pentru preot lua turnura unor discutii aprinse, a unor "filonichii", prilej pentru calugar sa-i "catigorisiasca" pe romani in fel si chip. Astfel, romanii i se par "prosti si nedegrositi", motiv pentru care preotul roman il trimite la "cataonii" din tara sa.
Intriga legendei, mai apropiata de timpul povestirii, fiind folosit acum perfectul simplu, presupune confruntarea celor doua personaje cu Vlad Tepes, pentru a-i rasplati dupa atitudinea fiecaruia. Voda este un sait-tout ("stie tot"), are iscoade raspandite in intreaga tara:


"Ajungand si la urechile lui voda vorba despre acesti doi clerici, maria sa Vlad-voda Tepes pofti sa-i vaza si indata porunci ca in cutare zi sa se afle la palat."

Reactiile celor doi slujitori ai cinului preotesc si calugaresc sunt diferite: calugarul "se umfla in pene si se mandrea ca l-a chemat voda", in timp ce preotul "se minuna si se crucea cum de aflase voda de dansul si-si pusese in gand ca de cumva il va gasi in niscaiva toane bune sa puie o vorba si pentru poporenii sai."

Dupa cum spune legenda, voda era "un mehenghiu de om intru acestea".

Cei doi sunt pusi sa-si spuna parerea despre modul cum este vazut Voda in tara. Calugarul depaseste orice limite in lingusiri, spunand ca "de la un capat al tarii la celalalt, toata lumea binecuvanteaza numele mariei tale. Ea este multumita de maria-ta."

Grecul vrea sa fie, in acelasi timp, tratat cu blandete, "ca sa poata aduce mangaiere la nenorocirile ce bantuie pe calugarii acelor sante lavre", dar reactia lui voda fata de fatarnic este fara mila:

" - Minti, nemernicule, ca o cutra ce esti! - striga voda rastit si incruntand din sprancene."

Fiinta "vicleana si netrebnica" este trasa in teapa, ca pedeapsa pentru nerusinarea sa. Parintele mirean raspunde in schimb altfel:

"Iaca poporimea de la tara pana acum n-a cartit de fel. De curand insa a inceput a te blestema pe toate cararile, zicand ca nu le mai imputinezi podvezile ce au apucat de la domnii de dinaintea mariei-tale."

Preotul este recompensat pentru adevarul spus, devenind duhovnicul curtii.
Desi supusa circulatiei orale, legenda pastreaza arhaisme ale vremii, dand culoare de epoca: a casuna ("a prinde ciuda pe cineva"), filonichie ("cearta"), nedegrosit ("cizelat"), cataoni ("oameni rai"), mehenghi ("priceput"), cutra ("persoana intriganta"). Folosirea timpurilor verbale mai mult ca perfect > perfect simplu permite pendularea naratorului intre timpul istoric si cel narativ, mai mult ca perfectul fiind considerat de Benveniste "un timp comun enuntarii discursive si celei istorice", un "mijloc al retrospectiei, al intoarcerii in timp".

Se poate vorbi, in aceasta legenda, chiar de o progresie narativa, constand in precipitarea actiunii catre un deznodamant dual: calugarul isi gaseste moartea pentru caracterul sau prefacut, iar preotul mirean, fiind sincer, ajunge duhovnicul lui voda.