Ion Pillat (1891-1945), poet al taramurilor argesene, este un aspirant la perfectiune in poezie, dar nu in stilul lui Ion Barbu sau al lui Tudor Arghezi, ci in maniera clasicizanta. Primele volume, "Visari pagane" (1912), "Eternitati de-o clipa" (1914) si "Amagiri" (1917) sunt scrise sub influenta simbolista si parnasiana, totusi cu note de certa amprenta personala. in versuri sunt cuprinse elemente de mitologie antica, parnasiene si simboliste:

"Munte Fuji, munte Fuji,
Peste tine zboara norii -
Berze albe, berze negre,
Cu aripile intinse.

Mi se cere lin iubirea
Pe carari la Kumamoto.
La Kitzumo randuri-randuri,
Vantu-mi ninge tot trecutul."

("Din Samisem").
Alte poezii parnasiene, "Fresca din Urbio", "Din rubaiyatul lui Yussuf . "Centaurii", "Sonete corintiene" au o maniera clasicizanta. Unele versuri amintesc de "Gondoleta" lui Vasile Alecsandri:

"Nori purpurii
Prin zari pustii
Spre Lido pier.
Pe-al marii larg
Nu e catarg,
Nici stea pe cer" ("Noapte pe laguna"). Imensitatea marina este cuprinsa in versuri de felul:

"Trirema se sterge prin asfintit,
Cu dansa suspine desarte...
Ecouri fugare au amutit,
Departe se-aud, mai departe."

("Ecouri marine").

Volumele "Pe Arges in sus" (1923), "Satul meu" (1925) si "Biserica de altadata" (1926) indreapta poezia lui Ion Pillat pe linia unei traditii melancolizate de trecerea timpului, in care frumusetea vremurilor de odinioara devine tema de reverie. Trecerea timpului, incluzand in el destine "si oameni, ii provoaca visari melancolice:

"Nu s-a clintit nimica, si recunosc iatacul
Bunicului pe care, viu, nu l-am cunoscut.
Ramase patu-i simplu si azi nedesfacut" ("Odaia bunicului"). Despartirea de conacul Bratienilor echivaleaza pentru el cu o revenire a mortii, cu o pierdere a unei apartenente:


"O, surugiu, opreste! Stai locului, trasura!
Prin plute seculare sa vad cu ochiul plans."

("Adio la Florica"). in "Pe Arges in sus", Pillat vine sa caute trecutul, sa opreasca eternitatea: tablourile sunt sterse, efeminate, vorbind de o anumita vitalitate a naturii:

"Trec vulpile toamnei furis prin paduri,
Roscate, galbuie si sure.
inalta poclitul grabit pe trasuri
Si pocnet de bici sa ne fure" ("Zodier"). Vulpea ce fuge marcheaza zodiile in lina rotire, ca un mesager al timpului, ce se disociaza de nenorocirile vietii, pentru ca temporalitatea este mereu aceeasi, egala cu sine insasi. "Limpezimi" (1928), "Caietul verde" (1932), "Tarm pierdut" (1937) incep un nou capitol in creatia poetica a lui Ion Pillat, neoclasicul: Grecia si eroii ei sunt considerati culmea perfectiunii pierdute in vremurile moderne. Poetul sta sub scutul Minervei, intr-un spatiu protector, departe de vartejul clocotitor al timpului, ce faneaza si ofileste:

"Adapostit sub scutul Minervei stau deoparte
La umbra unui dafin ce n-are vestejiri,
De gloria lumeasca, de secile vrajiri
A vremii-nselatoare totuna de departe" ("Scutul Minervei", IV). Se descrie un spatiu privilegiat, in care desertaciunile lumii, izvorate din trecerea timpului, se estompeaza. In "Marturisirile" din 1942, poetul afirma ca poezia Iui "a fost deviata din matca ei naturala printr-o transplantare livresca si un aport strain".

Pitlat nu va suferi, ca Blaga, de "raul veacului", ci se va simti vinovat pentru ca a fost "absenteist" si de aceea incearca sa implineasca "o datorie uitata".

Motivatia superioara a poeziei lui Pillat este de a recupera "vatra", iar peisajul devine un pretext pentru a studia efemeritatea fiintei umane.