in poezia "Jucarii", o meditatie asupra trecerii timpului, universul ludic al unei copilarii indepartate este compus simplu, intr-un spatiu condensat, inchis in tiparele trecutului, care isi cere dreptul la visare si libertate:

"Dar ce m-a pus in seara tihnita de Craciun,
Sa iau in mana lampa, sa dau in laturi usa?
in fata mea sta calul de lemn si sta papusa
Cu suflet de tarate, nevinovat si bun."

Lumea copilariei urmeaza o simbolistica mecanica a obiectelor ce vor compune, mai tarziu, in mod realist, neromantic, lumea celui care va creste:

"Sta micul tren mecanic in gara lui prea mica,
Sta, camp de lupta, masa soldatilor de plumb
Si, galbene ghiulele, stau boabe de porumb,
Stricand oranduiala ostirii fara frica."


Imaginea idilica a copilariei se stinge in departarea anilor trecuti, fiind recuperabila numai prin condensarea atemporala a sensului devenirii:

"Si tot inchis de-atuncea albumul de imagini,
Ce deschisese tara de fantasmagorii.
Azi chipurile sterse sunt numai marturii,
Ca ochiul nu revede la fel aceleasi pagini."

Entropia crescanda modifica spiritul, il altereaza, fiinta gandeste diferit fata de acele timpuri magice. Perceptiile se schimba:

"trenul fulger pentru-nconjurul lumii" nu mai exista, "papusile sfioase" raman aceleasi, spre deosebire de oamenii trecatori, ce primesc botezul zeului Cronos, schimbandu-si infatisarea. Calul de lemn si papusa de tarate sunt componente ale vremii trecute, jucarii ce nu se degradeaza in acelasi ritm cu omul:

"Si ma gandesc in seara pioasa de Craciun,
in care-mbatranirea si-a strecurat cenusa."

Reminiscente ale vremurilor de aur ale domniei ludicului sunt si "tocul, si caietul,
Si fila incarcata cu colb de poezii
intr-un pahar mixandre uitate-or putrezi,

Si cucul din ceasornic isi va urma tabietul".

Semnele trecerii timpului sunt inscrise in toate lucrurile din jur, iar singura metoda de a evada din acest flux temporal neiertator sunt "strofele pe care, ani lungi, ca un zaraf
Le-am strans cu sarg in suflet, le-am cantarit in vraf
Gandind cu vorbe de-aur sa cumpar nemurirea."

Aceste ipostazieri ale laturii omenesti, inscriind in ele tiparul unor vremuri disparute, nu vor patrunde insa in "visul meu postum
Descatusat din steiul de pamanteasca zgura."

Zgura, pamantul, lutul maleabil, dar neconservat in forme stabile, devin esenta omului ce se usuca in trecerea timpului. Din aceste vremuri nu ramane decat perceptia alterata a noilor generatii care nu realizeaza trecerea necrutatoare a timpului, cunoscut principiu baroc fugit irreparabilis tempus: "Le-o recunoaste toate, nepricepand nimic
Din cate astazi omul cel nou iubeste-n ele,
Si le-oi privi cu-aceeasi mirare ca pe-acele
Relicve mostenite de la copilul mic."




In aceasta incercare esuata de lupta impotriva timpului, de redimensionare in spatiul cotidian a "mitului eternei reintoarceri", de reversiune a timpului trecut, omul se dovedeste un invins, pentru ca el nu este decat o jucarie mult prea mica in vartejul acestui aflux distrugator. Metafora atemporala a titlului poeziei se condenseaza in numele de "jucarii", ceea ce semnifica faptul ca poarta spre trecut se poate deschide doar prin "calatorie a sufletului", nu prin regenerarea si eternizarea trupului, neoprirea ceasului ce bate mereu, obsedant, obtinerea stazei de timp indreptand omul spre neant, spre nefiinta, fenomen la care fiinta ramane ea insasi o papusa incapabila sa redobandeasca statutul arhetipal si nepieritor al primului zeu creator de lume.