Acest sonet este o meditatie pe tema timpului, definit prin metafora si alegorie, poetul constatand mai intai absenta unei forme contrete de reprezentare, usor perceptibile:

"in sticla nu-i, in ceasul de nisip
Ce curge lin si sec aceeasi ora.
Nu-i in apus si nici in aurora,
Si urma-i pe pamant nu are chip."

Dimensiune a lumii pline de mister, receptacol al tuturor evenimentelor trecute si viitoare, timpul devine personaj, spirit universal ce se infiltreaza in esenta lucrurilor, pulsand simultan, cu "pasu-i apasat" si rezonante de toba, si in sufletul poetului, ce nu se poate abstrage trecerii lui devoratoare:

"Dar il aud tarziu, la foc de soba,
Cum pasu-i apasat isi face drum
Venind din tara umbrelor si cum
in inima imi bate ca-ntr-o toba."


Eul liric are pentru o clipa iluzia unei atemporalitati benefice, intr-un punct de singularitate, o enclava nontemporala ce conflueaza in ea toate segmentele timpului liniar, trecute si viitoare:


"Recheama tot ce-a fost si o sa fie;
Toti anii mei cu clipa lor invie
Din totdeauna, fara ieri si azi."

Dar sansa de a infrange impasibila trecere a timpului nu este posibila, pentru ca, sub efectul ei, toate lucrurile se transforma in simboluri ale mortii:

"Simt mana-i cum m-atinge ca o moarte,
Si in oglinda sta un alt obraz.
ingalbenind ca fila dintr-o carte."

Semnele mortii se transfera in fiecare obiect, chiar in chipul reflectat in oglinda al poetului, care, desi isi simte sufletul neschimbat, depozitar al intregii acumulari temporale, este cuprins de semnele apropiatei disparitii. Timpul este legat de simbolurile mortii, de "tara umbrelor", situata dincolo de fruntariile fiintei, care nu poate suporta multa vreme imensa povara a acumularii temporale.