Ion Stratan (n. 1955) face parte din aceeasi generatie nonconformista a poetilor optzecisti, care sfideaza cumintenia poeziei moderne si arunca in aer un anume conformism al acesteia volume de versuri incitante: "Iesirea din apa"  (1981), "Aer cu diamante" (1982, volum colectiv), "Cinci cantece, pentru eroii civilizatori" (1983), "Lumina de la foc" (1990), "Lux" (1993).

Poezia mimeaza parodic, printr-un vers "mai solemn ca o stea ce paleste", retrairea mitului pasarii Phoenix sau a celui eristic, intr-un decor bucolic:

"Mai solemn ca o stea ce paleste
incearca sa fie versul meu
care te urmeaza precum mielul
iarba
cand il va acoperi
dupa ce a mancat-o."

In poezie se insereaza o litanie parca post-mortem, din lumea imateriala:


"apa, apa dulce

Unde sa ma duc?
Unde e crucea?
Unde sunt cuiele?

- Iata-ma, cu cenusa in oase
Pe mine mie redat

imi e sete..."

. Reconstituirea lumii post-mortem din fragmente ale realitatii complica lucrurile, pentru ca eul poetic haladuieste intr-o lume a eternului imaterial, intiparit intr-o matrice fara sfarsit. Privirea nostalgica spre urna greceasca retraieste un timp trecut, al existentei materiale, reprezentarile mortii fiind date de aglomerarea de simboluri ale extinctiei, "crucea", "cuiele", "cenusa cu oase".


Trimiterile la "Oda (in metru antic)", de Mihai Eminescu, sunt evidente, eul poetic efectuand transgresari in spatiu si timp, pentru a privi lumea din perspectiva unui viitor indepartat. Rasturnarea planurilor temporale este una din incercarile majore ale poetului Ion Stratan, adept al formulelor postmoderniste, in care integreaza conceptul de "fortuna labilis", intr-o forma adecvata insa, prin travelling-uri temporale, derulate parca de un observator indolent, indiferent.