"Madrigal" cumuleaza, in orizontul sau liric, trasaturi ce ilustreaza ambele sensuri ale cuvantului: poezie lirica ce transmite un sentiment suav, delicat, si compozitie muzicala ritmica din secolul al XVI-lea, ce se poate prelungi la infinit prin repetarea mecanica a acelorasi unitati muzicale. Sugestii din aceste nuante definitorii se desprind din fiecare cuvant:

"Mi-e veche inima: un menuet
captiv in ceasul unei jucarii.
L-asculti si-ncerci, in soarta lui, sa-l scrii
altfel: sa-i stingi suspinul desuet."

Inima este "veche", obosita, captiva intr-un mecanism ruginit, "desuet", ce se poate opri oricand. Aceasta pulsatie de jucarie mecanica, cantecul, "plapand", cu limite stiute, previzibile, "ca dintr-un zbor tinut", e mereu aceeasi, intr-o monotonie exasperanta:


"impotrivit pe singurul sau gand,
se-ntoarce-n arcuri cantecul plapand
si lasa semn, ca dintr-un zbor tinut,
rugina lui pe degete de lut."

Inima, in fond eul liric, transformat prin metafora in menuet, se supune trecerii timpului, lasand in urma semnele materiei degradate, rugina si lutul degetelor.

Cantec tarziu al sufletului indragostit, madrigalul devine un ornic, un mecanism marunt, uitat in miscare, masurand inca timpul unei iubiri apuse:

"Polen de chin pe albe cinci petale,
fie-le, Doamna, dulce nimbul pus, -l si iarta ornicului nesupus
cand inca plange-n degetele Tale."