Poezia se constituie intr-o intentie de explicare a semnelor ascunse ale lumii, supuse vointei divine. Fiecare gest, fiecare miscare se inscrie in aceasta trecere treptata spre lumea divina, situata deasupra ordinii reale:

"Ce face Dumnezeu cu atatea paduri si ape?
Astazi ca de obicei vrea sa aduca seara,
seara care sovaie ca un fum in biserica,
seara care-si trimite miresmele inainte,
seara care sovaie in cimitire sus
pentru cei ce mor de bunavoie."

Seara devine un reper pentru o existenta aparte, vestitorul fumului care se naste din biserica, al miresmelor trimise in natura, al celor ce mor de bunavoie, respectand un calendar al lumii arhaice, lipsite de imortalitate. Cimitirele si crucile sunt o dovada pentru aceasta lume care se situeaza dincolo de limita ratiunii.
Clopotele sunt un alt semn al ordinii divine:


"Ce face Dumnezeu cu atatea clopote?
A poruncit sa vie ceasul lor,
prin campie sunetul imbraca miresmele,
cirezile trimit un muget trist,
de mii de ani se tanguie talangile.
E foarte lin pentru toate sufletele."

Luncile si talangile, precum si cirezile de vite constituie chiar imaginea cea mai sugestiva a unei lumi arhaice, patriarhale, inchisa de mii de ani in linistea nesfarsita a inceputurilor. u5j799uu91hgx
Ultimele elemente pe care le creeaza Demiurgul, dupa ce constituie aceste elemente ale ordinii terestre, sunt cele cosmice, ca o replica ironica la nimicnicia lumii terestre:

"Pe urma da voie stelelor, da drumul lunii
iar pe pamant canta oamenii, broastele, cainii."