in poezia "Lili si densitatea", din volumul "Carte de vise" (1969), trecerea de la real la imaginar se face in chipul cel mai natural cu putinta, prin inserarea unei intamplari neobisnuite in banalul cotidian. Spatiul oniric se instituie pe nesimtite, ca un factor multiplicator al realitatii, conferindu-i acesteia fatete nenumarate.


Ca in orice inceput de poem al lui Dimov, concretul domina intr-un tablou obisnuit, cu detalii lipsite de mister, in care aparent nimic nu se poate intampla:

"in fata ferestrei mele e-un zid cu tigfanes
tintuit de crampoane in forma de S,
cu insuli de iedera, trist, coscovit
ca si zidul ultim al ftizicului Ipolit
(stiti, muribundul Ipolit care ne spunea din Idiotul:
«Cotul si piscotul, labele si botul!»)."


Dupa-amiaza este disecata cu lentoarea eului contemplativ, trecand incet in spatiul reveriei:

"E propria mea gandire ce reverbereaza
ispravindu-se brusc intr-o bucata de amiaza.
Dar acolo unde-nceteaza umbra, pe dupa spatii
se-ntinde un balcon napadit de vegetatii,
perpendicular cu zidul, ca o garagata
peste acoperisul casei din fata.
Ca un mal tropical, ca un bumb
secret, la o mare de miniu de plumb.
E legat balconul (cam pe furis),
prkitr-o scarita neagra, de acoperis."

Personajul feminin, Lili, care ocupa la un moment dat spatiul poetic, nu prezinta un interes aparte, e corigenta la limba romana:

"in aceasta clipa cu mireazma de vanilii
scarita-i suita de Lili:
corigenta-n ultima clasa. Ia romana,
cu cate doua sifoane-n fiecare mana."

Lili ii starneste totusi privitorului ganduri vinovate:

"E vineri. Ganduri vinovate nu ma lasa
s-o vad pe Lili cum dispare-n casa,
si raman holbat, cu mintea golita,
cu, sub ochi, racoare calda de ispita.
Stau asa o clipa, doua, trei...
Deodata Lili, cu toata faptura ei,
se iveste din nou, coboara
scarita neagra si sta, ca-ntr-o doara,
in centrul rosu, pe acoperis."

Lili efectueaza un inopinat strip-tease pe cladirea inalta, devenind o naiada a timpurilor moderne, avand gesturi de o voluptate rar intalnita:

"Ce-are de gand, Doamne?! Se-nalta!
intr-adevar (ce gest molatic!), fata se descalta,
bate pasul pe loc cu talpile-n trap,
isi trage sortul negru peste cap
(o! fasaitul gulerului scrobit in contact
cu parul dulce... II simt: intact)
Ramasa-n furou,
Lili zambeste din nou
si, precum un lastun atinge oglinda apei,
isi scoate "orapii
mangaindu-si in treacat, de placere,
talpile netede ca o mangaiere".



Lili este o vestala ordonata, cu gesturi calculate, de militar in termen:

"Apoi isi impatureste frumos vestmintele caste
ca un recrut pe lada de oaste.
Cum zboara camasa-n amiaza bengala!
lat-o alba. lunatica, goala,
intinsa ciudat, alaturi de efecte,
Pe tabla rosie, incepand gesturi indirecte."

Lascivitatea imaginii aminteste de haremurile turcesti:

"O, miscarile-i cat de lente sunt, cat de calme,
o, cum isi prinde calcaiele-n palme
si ramane asa, in asteptare,
incruntata si zambitoare."


Poetul este strivit de aceasta imagine puternica a femeii, se simte aplatizat pe suprafata neteda a realului, apasat de o forta extrema:

"Dar eu? Gandac aiurit si hilar,
broasca strivita de caterpilar,
cersetor la poarta de bairam,
pata putrefacta lipita de geam,
simt cum ii frange tabla spatele,
pulpele, coastele, coatele..."

. Lili desfasoara un spectacol putin obisnuit:

"Iata, Lili a inceput sa unduiasca deodata
atat de-ncet ca pare nemiscata.
Capul, genunchii, incheieturile de matasa
sunt ca o hula intr-o acalmie laptoasa."

Cerul pare a fi prins de acest spectacol putin obisnuit, se tulbura, sentimentul erotic reverberandu-se in sferele inalte:

"Deasupra-i, hoteste, cerul clopoteste

si, drept in varf, acum il vad, se roteste,
un punct de-ntuneric. Un uliu, soptesc,
un uliu violet, un uliu craiesc
coboara-n spirale spre Lili, lin,
matematic, dungat in vermelin."


Uliul este un mesager divin, care se atinge de suprafata catifelata a pielii intr-un joc destul de complicat:

"Mai are un metru, e chiar deasupra-i, iata,
cade pe albul pantec de fata
frecandu-si ghearele de pielea catifelata.
S-atunci, in sunetele unui instrument demodat,
incepe un joc ciudat: rotindu-si capul cizelat, ca-ntr-un deochi,
uliul o priveste pe Lili drept in ochi."


Spectacolul hipnotic al ochilor pare sa se rasfranga asupra trupului femeii, comparabil cu nudurile din tablourile "Femeie tanara", de Pablo Picasso, sau "Magie neagra", de Rene Magritte:

"Atunci, infoiat, berbant
uliul incepe sa pluteasca razant
deasupra trupului, la un centimetru distanta,
abia atingandu-l cu ghearele-i de faianta.
Atat de-ncet se desface-n plutire
fiecare unduire
ca simt o uscaciune in cerul gurii."



Cele doua fiinte se contopesc intr-un gest de suprema sfidare a legilor pamantesti si divine, iar uliul zboara din ce in ce mai repede pe deasupra trupului feminin:

"Dar, ajuns in dreptul incheieturii,
oriunde trupul coteste, sub brate, la coapsa, intre deste,
zborul paserii cu ochii verzi
e-atat de iute c-o pierzi".

Miscarea femeii continua, in aceeasi alternanta de coapse si brate:

"Iar Lili salta, se-nvarte ca o sfideaza
se arcuieste, se contorsioneaza,
isi trece prin coapse bratele, a disperare,
ca sa zboare uliul deasupra a tot ce are."

Imaterialitatea imaginii femeii si a uliului duce la pierderea individualitatii, la trecerea la un alt nivel de structurare a materiei. Martorul inopinat, atras prin fereastra de magia uluitorului spectacol, sufera insa un accident si se intoarce din spatiul oniric in camera sa:

"Si, Doamne, cum m-am mai proptit in fereastra,
cum a gemut geamul de sticla albastra
si cum m-am prabusit dintr-o data
ramanand cu palma agatata
in ultima clipa, de pervaz.
Simt o zgarietura pe obraz,
aud tipatul paserii, al fetei, si raman asa,
atarnat peste abis, sub odaia mea,
aud horcaitul lui Ipolit
care vorbeste cu Dostoievski intr-un grai scit,
ma-ncordez, rasuflu, gem,
apuc tocul geamului intr-un efort suprem,
si iata-ma din nou in odaie, privind din nou peste geam
la zidul coscovit, la iedera emanand balzam,
la acoperisul gol, la balconul pustiu,
la fumul care le-nveleste pe toate-n liliachiu," Fantoma femeii dispare, in aceasta pierdere a materialitatii, a densitatii congenere, iar atmosfera revine la calmul unei zile provinciale, m care raaioui este un suprapersonaj:

"Am tras oblonul, am aprins lumina,
am prins la radio un post din Argentina
si-mi inchipui un miez de noapte, romantic,
cu tangouri de platforme de ebonit, in Oceanul Atlantic."



Teme ale poeziei "Lili si densitatea"
.  Fractura in real: desi poezia se deschide cu imaginea unei case bucolice, poate victoriene, camera de inregistrat a retinei se deplaseaza spre un alt cadru, spre momentul in care Lili se dezbraca pe acoperis, contorsionandu-se si dansand dupa o schema complicata.
.  Metamorfozele fiintei feminine, partile corpului devenind interschimbabile, supuse altor legi ale fizicii: Lili isi modifica densitatea, opereaza o schimbare chiar la nivelul liniilor de rezonanta ale corpului, se dematerializeaza. in felul acesta se poate explica si titlul poeziei: atmosfera suprareala genereaza aceasta schimbare a materialitatii, a liniilor de frecventa ale corpului.
. Uliul, vazut ca un mesager al sferelor celeste, comparabil poate cu pasarea de prada trimisa de Zeus pentru a-l pedepsi pe Prometeu. Lili este pedepsita tocmai pentru ca a smuls, pentru oameni, taina
dematerializarii si imaterializarii.
. Disparitia fantasmei, inchiderea spatiului oniric si refugierea poetului in linistea casei sale.