Liviu Rebreanu se naste in 27 noiembrie 1885, in satul Tarjisua, din judetul Bistrita-Nasaud, si moare in comuna Valea Mare, din judetul Arges, la 1 septembrie 1944. Vine in vechiul regat in anul 1909 si se stabileste la Bucuresti, fiind reporter la ziare ale vremii si cronicar teatral la revista "Rampa", activitate sustinuta mai tarziu la revistele "Scena", "Ziua", "Universul literar".

isi incepe activitatea literara cu schite si nuvele, grupate in volumele "Golanii" (1916), "Marturisire" (1916), "Rafuiala" (1919), un exercitiu pregatitor pentru marile romane care urmeaza. Acestea sunt scrise anevoios, cu metoda, unele cu mari pauze intre ele: "Ion" (1920), "Padurea spanzuratilor" (1922), "Adam si Eva" (1925), "Ciuleandra" (1927), "Craisorul" (1929), "Rascoala" (1932), "Jar" (1934), "Gorila" (1938), "Amandoi" (1940).

ION

"Ion" este un punct de referinta in istoria romanului romanesc, asupra caruia critica literara s-a fixat inca de la aparitia lui, in 1920, si revine de fiecare data cand priveste retrospectiv calea pe care s-a inscris evolutia prozei romanesti in secolul al XX-lea. Multe dintre aprecierile critice se regasesc in dezbaterea mai ampla despre roman ce a cuprins lumea romaneasca imediat dupa primul razboi mondial, incepute prin articolul lui Garabet Ibraileanu "Creatie si analiza" (1926) si prin eseul interogativ al lui Mihai Ralea, "De ce nu avem roman?", intrebare la care au raspuns, in perioada interbelica, aproape toti marii scriitori si critici romani.

Cele mai notabile aprecieri sunt, fara indoiala, ale lui Eugen Lovinescu. Desi era un partizan declarat al innoirii prozei romanesti printr-un efort de sincronizare cu experientele literare europene, prin introducerea in campul epic a spatiului citadin, in care se misca personaje cu o viata interioara mai bogata decat a celor rurale, Eugen Lovinescu face din aparitia romanului "Ion" un punct de hotar in evolutia acestei problematici. Acest eveniment, spune el, "rezolva o problema si curma o controversa".

in esenta, Liviu Rebreanu, prin obiectivitatea observatiei, de sorginte balzaciana, da o lovitura puternica idilismului samanatorist si poporanismului angajat ideologic si etic, constituind o data istorica "in procesul de obiectivare a literaturii noastre epice".

"Ion" este "prima mare creatie obiectiva", prin aceasta scriitorul devenind intemeietorul romanului romanesc modern. Mihail Dragomirescu vede in el "cel mai frumos roman romanesc si una dintre cele mai tipice opere de acest fel din literatura universala", iar Tudor Vianu ii atribuie, pe langa viziunea preponderent realista, si "un romantism nationalist", care aduce in literatura campul luptelor nationale din Ardeal. "Ion" are astfel valente muftiple, fiind un roman obiectiv si realist, in sensul prezentarii "fara stralucire artistica, fara stil", a vietii satului ardelenesc in toate dimensiunile ei (Eugen Lovinescu), "icoana complexa, vie fara exuberanta, bogata in amanunte de observatie a vietii Ardealului" (Tudor Vianu), de introspectie, prin coborarea analizei psihologice in zona adanca a patimilor umane, in acelasi timp, intr-o mai mica masura, si naturalist, prin unele scene de o duritate ce frizeaza patologicul.

Romanul este o fresca a vietii in curgerea ei nesfarsita, la fel cum lumea "Comediei umane" a lui Balzac este fluxul imens al realitatii in care fapte, destine si individualitati se perinda intr-o continua rotire a timpului. Rebreanu este un prozator realist de factura dura, comparabil cu Emile Zola prin modul de oglindire a vietii rurale, in "Pamantul" ("La terre"), cu Stendhal din "Rosu si negru" ("Le rouge et le noir"), prin dorintele de parvenire ale personajului principal, similare, ca energie de actiune, cu ale lui Julien Sorel. Scriitorul isi asuma riscurile romancierului realist si propune cititorului o antifictiune, in acelasi mod in care Balzac isi descrie personajele cu un ochi rece si obiectiv, agresand simturile prin viziunea dura asupra realitatii, prin expunerea uratului ca norma de viata. Nicolae Iorga il acuza de altfel pe Rebreanu, fara temei, ca a dat la iveala un roman de un naturalism accentuat, "cu toate manifestatiunile brutei", cum le-a vazut el "intr-un colt blastamat de Ardeal", " intr-un rece stil de jandarm care constata infamiile petrecute in raionul sau".


Romanul are o alcatuire aluvionara, denumita de Lovinescu "un vast panou curgator de fapte invalmasite, ce se perinda aproape fara inceput si fara sfarsit", care se structureaza totusi, pe arii intinse, in liniile de forta ale unei actiuni precise, cu un numar mare de personaje, bine conturate in spatiul epic. Structura romanului este similara cu a unei delte, a unui fluviu de o monumentalitate rara: actiunea incepe cu o coborare intr-un topos invalmasit de clocotul vietii, intr-un infern al pasiunilor si al intereselor, se ramifica la nesfarsit, pentru ca apoi sa convearga catre un punct de intalnire, acelasi la inceputul si la sfarsitul intregului text.

Inceputul romanului sugereaza o coborare in Infern, comparabila cu aceea din "Divina Comedie" a lui Dante, cu toate simbolurile subtile pe care le presupune receptarea in acest sens a textului. Calatoria lui Dante incepe in padurea de langa Ravenna, unde este incoltit de trei fiare, un linx, un leu si o lupoaica, si este nevoit sa coboare, de-a lungul celor zece trepte, cercurile concentrice ale unei imense palnii ce duce catre Infern. La Rebreanu, drumul catre taramul de jos al existentei umane este presarat cu semne emblematice: isi face loc "printre dealuri stramtorate", trece un rau "peste podul batran de lemn", apoi "Cismeaua-Mortului, unde picura vesnic apa de izvor racoritoare", pe urma, cum ar fi de asteptat in aceasta ordine semantica, "Rapele-Dracului" si brusc da buzna "in Pripasul pitit intr-o scrantitura de coline".

La marginea satului Pripas, principalul loc al actiunii din roman, se afla "o cruce stramba pe care e rastignit un Hristos cu fata spalacita de ploi si cu o cununita de flori vestede agatata de picioare".

in plus, "Hristos isi tremura jalnic trupul de tinichea ruginita pe lemnul mancat de carii si innegrit de vremuri".

Ne aflam, evident, intr-o topografie infernala, in care Rebreanu a plasat cu genialitate actiunea romanului: apa Styxului, notarul dintre cele doua lumi, un Crist uitat de vremuri, la marginea unei lumi parasite. Tusa groasa a observatiei realiste a scriitorului amplifica, in mod paradoxal, functia simbolica a cuvintelor:

"satul parca e mort", zapuseala "tese o tacere nabusitoare", usa de la casa personajului principal, Ion al Glanetasului, "e inchisa cu zavorul", apar figuri ale bestiarului, o pisica alba, un dulau latos, o baba incremenita pe prispa, "parca ar fi de lemn", acoperisul de paie al casei Glanetasului, care "parca e un cap de balaur".

Oglinda textului ne conduce asadar intr-o lume in care se aduna, ca intr-un cazan urias, suferintele, patimile, nazuintele, zvarcolirile umane, o lume parasita, deposedata, cum se desprinde din conflictul principal al romanului, si de pamant si de iubire. in ultimul capitol, iesirea din spatiul fictiunii se face pe acelasi drum, iar setul "ramane inapoi acelasi, parca nimic nu s-ar fi schimbat".


Proiectand in spatiul imaginar aceasta simetrie simbolica, textul romanului prezinta o structura exemplara. Romanul are doua mari parti, cu titluri sugestive, "Glasul pamantului" si "Glasul iubirii", care semnifica aspiratiile personajului principal, fortele contrare ce il stapanesc: cea demonica, de posedare a pamantului, si cea angelica, dragostea pentru Florica. in aceasta lupta dintre contrariile ce se atrag, in finalul romanului, personajul este distrus, sfasiat. Titlurile celor treisprezece capitole, sase in prima parte, sapte in a doua, sunt si ele semnificative, mai ales cele ce marginesc simetric textul, cu aer de epopee, "inceputul" si "Sfarsitul", sugerand bucla de timp in care se inscrie actiunea si mai ales destinul personajului principal. Aceasta organizare epica justifica si formula balzaciana de roman obiectiv, "oglinda purtata de-a lungul unui drum", dar deschide acest solid roman, in mod neasteptat,. catre parabola. O parabola a vietii si a mortii, ca expresie a scufundarii sale in lumea de jos a patimilor.

Intr-un univers al patimilor, mai mari sau marunte, actiunea romanului se inscrie pe mai multe planuri, ilustrand conflicte sociale, intre taranii mai instariti si cei saraci, cel principal decurgand din dorinta lui Ion de a obtine pamant cu orice pret, apoi intre "intelighentele" satului, dascalul Herdelea si preotul Belciug, intre reprezentantii comunitatii romanesti si maghiare, mascand aici ecoul unor confruntari de ordin mai general, conflicte politice. Pe aceste trasee epice evolueaza o galerie ampla de personaje, in primul rand taranii inclestati in conflictul de posesiune a pamantului si in aspiratiile erotice, Ion al Glanetasului, taranul sarac, ambitios, Vasile Baciu, taranul instarit, Ana, mater dolorosa (Tudor Vianu), Florica, dragostea ideala a lui Ion, George Bulbuc, cei dimprejurul lor, Alexandru Glanetasu, care irosise pamantul mostenit, oloaga Savista, colportoarea de stiri, un fel de Hermes decazut, estropiat, din lumea satului, apoi personajele care exprima ierarhia sociala a comunitatii, "oamenii mijlocii, priviti fara nici un fel de pasiune, fara ura sau dragoste" (Eugen Lovinescu), familia invatatorului Herdelea, cele doua fete nubile, Ghighi si Laura, tanarul Herdelea, "poetul pierde-vara", "aprigul popa Belciug", "jovialul avocat Grofsoru, palavragiu si, in fond, "om de inima", "voluptuoasa Roza Lang si betivul ei sot".



Prin urmare, ampla galerie a personajelor marunte, balzaciene, de factologie realista, care edifica in spatiul imaginar structura sociala.
Ion al Glanetasului, personajul principal, in jurul caruia se concentreaza principalele intamplari ale romanului, este sfasiat de doua aspiratii contrare, acentrice: o forta concentrata in dragostea pentru pamant, cealalta manifestata in dragostea pura pentru Florica lui Maxim, o fata saraca din sat. Dragostea fata de pamant este aproape erotica, similara poate cu dorinta de contopire cu marea a personajelor lui Camus, sarutarea pamantului fiind o prefigurare a imbratisarii finale a elementului chtonic, a mortii. Rebreanu povesteste ca ideea romanului i-a venit cand a observat un astfel de gest, al unui taran care imbratisa pamantul. Sunt doua scene in roman care exprima semnificatiile, de o insolita religiozitate, ale intalnirii, pagane aproape, cu pamantul, corelate cu cele adanc simbolice ale intregului roman. Prima este a inaltarii peste pasiunile lumii comune, cealalta a caderii, a prabusirii, prin exacerbarea patimii, in lutul care il va cuprinde peste putin timp. in aceasta lume inferioara, Ion este in fond un deposedat, un izgonit din Paradis, cel care a pierdut legatura divina cu pamantul fagaduit. Tatal sau pierduse pamantul stramosesc, legatura originara cu lumea. Ion are aceasta profunda revelatie la inceputul romanului, cand se inalta, cand urca pe deal, in hotarul satului, si vede Paradisul pierdut:

"- Locul nostru, saracul!..."

. Abia acum, suspendat intre pamant si cer, de unde satul, locul patimilor multiple, "parea mititel sa-l cuprinzi tot intr-un pumn si sa-l pui in traista", cum atarna Dionis al lui Eminescu intregul pamant la gatul iubitei, vede hotarul lumii eterne, ce "se intindea atat de mare, incat Ion nu se mai satura privindu-l , ca o sluga credincioasa pe un stapan falnic si neindurator".

Acum, in spatiul acestui roman cu un stil obiectiv si dur, un personaj considerat de unii critici literari o bruta instinctuala apare intr-o ipostaza romantica, de mare poezie, cerand, cu "glasul pamantului" ce "patrundea navalnic in el", intoarcerea in ordinea divina, ca intr-o rugaciune:

"- Cat pamant, Doamne!..."

.
Revelatia nu este urmata insa de o procedura pe masura sensurilor ei de mare profunzime. El nu urmeaza calea inalta a iluminarii, ci, cum spune Eugen Lovinescu, instinctul "de stapanire a pamantului; in slujba caruia pune o inteligenta ascutita, o cazuistica stransa, o viclenie procedurala si, cu deosebire, o vointa imensa."

Dupa singura clipa de inaltare spirituala,. Ion urmeaza tribulatiile marunte, pline de viclenie, pentru a pune mana pe pamanturile lui Vasile Baciu, inlocuind "glasul iubirii" pentru frumoasa Florica lui Maxim cu patima pentru pamant, pe care il obtine prin casatoria cu Ana. Chiar aparitiile succesive ale Anei si ale Floricai imediat dupa marea revelatie sunt pline de semnificatii: Ion este pus in situatia de a alege si decizia este imediat luata, comunicata Floricai cu resemnarea sortii ostile:

"- Nu vezi tu cum e lumea azi, Florico?... Vai de sufletul meu... Crede-ma! in inima mea tot tu ai ramas craiasa..."

. Pentru ca Ana sa-i devina sotie, Ion organizeaza impotriva ei o agresiune perfida, lasand-o grea chiar in casa parinteasca, in timp ce Vasile Baciu dormea, acesta afland insa mult mai tarziu, dupa ce tot satul stia, ca fata lui e insarcinata. Ana va trece prin calvarul existentei de fata alungata din casa tatalui si de nora nedorita in aceea a lui Ion al Glanetasului. Avand un caracter slab, Ana se va sinucide, urmata curand in moarte si de copilul nevolnic ramas de pe urma ei. Cu Vasile Baciu, Ion va intretine un adevarat conflict psihologic, santajandu-l sa-i cedeze pamantul, lucru intamplat in cele din urma.
A doua intalnire cu glia are loc cand Ion devine "stapan al tuturor pamanturilor", pe care vrea "sa le vada si sa le mangaie ca pe niste ibovnice credincioase".

Expresiile selectate releva o suprapunere totala, in sufletul lui Ion, a celor doua glasuri launtrice, al iubirii si al pamantului. Momentul este sarbatoresc, plin de un erotism pagan, panteist: el vine la pamanturile sale "in straie de sarbatoare", locul este "ca o fata frumoasa care si-ar fi lepadat camasa, aratandu-si corpul gol, ispititor", personajul se simte cuprins de lutul negru ca de "bratele unei iubite patimase".

Privirile nu mai sunt indreptate insa catre inalt, revelatia divina lipseste, acum zeul stapanitor este el insusi, "ca un urias din basme care a biruit".

Secventa aceasta insa contine simbolurile caderii, ale mortii care se apropie, ca o pedeapsa divina, din cel putin doua motive: tradarea "glasului iubirii", ca principiu etern al inaltarii umane, si apropierea prea mare de divinitate, prin substitutia patimasa a stapanirii pamantului. Lutul dobandeste acum culoarea doliului, este "negru, lipicios", ii prinde picioarele, "ingreuindu-le" parca cu plumbul mortii, apoi ii cuprinde intreaga fiinta, Ion simtind, ca in ritualurile pagane, "o pofta salbateca sa imbratiseze huma".

"Mainile ii ramasera unse cu lutul cleios ca niste manusi de doliu", apoi isi "lipi buzele cu voluptate de pamantul ud".

Mai mult, in "sarutarea aceasta grabita simti un fior rece, ametitor [...] , desigur al mortii. Moarte intamplata de altfel in finalul romanului, cand Ion simte crescand din nou in sufletul lui "glasul iubirii" pentru Florica si, surprins de sotul acesteia, George Bulbuc, este ucis cu sapa, intr-o scena atroce, naturalista.

Dincolo de aceste praguri simbolice, generate, exacerbate de seculara lipsa de pamant a taranului roman, se intinde clocotul cotidian al patimilor satului romanesc din Ardeal, el insusi un tinut instrainat, deposedat de la stapanitorii lui firesti. Aceasta pecete a deposedarii se intinde asupra majoritatii personajelor, creand fiecaruia reactii specifice, mai violente in cazul lui Ion, disimulate si tematoare, pline de reticente din partea "intelighentiei" satului. in aceasta framantare continua, actiunile invalmasite, patimile, micile conflicte, aventurile erotice, visurile frante ale personajelor redau tocmai realitatea nefardata a vietii, autenticitatea ei cea mai expresiva.


Este evident ca toate aceste personaje apartin unor diferite trepte sociale: familia Herdelea si preotul Belciug, desi aflati in conflicte marunte, reprezinta intelectualitatea, Vasile Baciu, Stefan Hotnog, "un chiabur cu burta umflata", Toma Bulbuc, tatal lui George, taranii instariti, Glanetasul e taranul sarac, ce sta, la hora, "pe de laturi, ca un caine la usa bucatariei, trage cu urechea, dornic sa se amestece in vorba, sfiindu-se totusi sa se vare intre bogatasi", Roza Lang si sotul ei fac parte din functionarimea aservita regimului strain, existand, bineinteles, si un paria, Savista, oloaga, colportoarea de zvonuri (ea ii va da de stire lui George ca e inselat), personaj aflat pe scara cea mai de jos a existentei sociale si biologice. Clasificarea sociala este predominanta in romanele realiste, ea reconstituind o ordine cu mici variatii.
Actiunea romanului nu se petrece numai in Pripas, avand si conexiuni cu exteriorul, cu autoritatile din Nasaud, nume redat prin Armadia.


Ca urmare, comunitatea satului, legata prin invizibile lanturi de imperiul chezaro-craiesc, dominat printr-o multime de functionari statali, este radiografiata cu o deosebita claritate. Importante devin, in acest context, figurile reprezentative ale satului, preotul Belciug, pastrator al traditiei ortodoxe, si familia dascalului Herdelea, avand o viata relativ molcoma, mai rar strabatuta de nelinisti, desfasurata in salonul cu relicve ale familiei, dar si pe ulitele satului si pe drumurile dintre casa si oras, casa si tintirim. Pe langa firul epic principal, aceste personaje ce fac parte din lumea satului au propriul destin si propriul mod de viata. Dascalul Herdelea, ezitant, temator de autoritatile maghiare, uneori comedian, duplicitar, are doua fete de maritat, pe Laura si pe Ghighi, si un fecior, pe Titu Herdelea, ajuns, in romanul "Rascoala", gazetar la unul dintre ziarele centrale din Bucuresti. Preotul Belciug e rivalul principal al dascalului. Zaharia Herdelea si Belciug constituie totusi un cuplu inseparabil al romanului: mereu aflati in conflict, ei se afla de aceeasi parte, meniti sa mentina aprinsa flacara romanitatii in comunitatea satului, chiar daca dascalul sufera, la alegeri, un proces rusinos, de uitare a propriei sale nationalitati, si nu voteaza pentru deputatul roman.
Titu Herdelea este un personaj tipologic, reprezentand intelectualul dilematic, ce-si pune intrebari si cauta raspunsuri la intervale lungi de timp, comparabile cu viata sa. El are o evolutie interesanta in romanul celalalt, "Rascoala" (1932), devenind mare ziarist in Bucuresti si relatand despre evenimentele rascoalei din anul 1907. Titu Herdelea se maturizeaza pe parcurs, avand prilejul sa vada, in biroul notarului Gangalau, nedreptatile ce se fac romanilor. Romanii din Ardeal sunt supusi unei teribile politici de maghiarizare, resimtita de invatatorul Herdelea chiar dupa ce este destituit de inspectorul ungur trimis de deputatul pe care tocmai il votase. Roza Lang se incadreaza in randul personajelor slabe, printre napastuitii lumii reale, caci, aparent vesela, asa cum e vazuta de Titu Herdelea cand are o aventura amoroasa cu ea, esueaza lamentabil intr-o nemiscare gogoliana, dupa ce sotul sau este concediat.
"Ion" este un roman prin excelenta realist, al vointelor infrante, in care toate personajele au o tristete inerenta, idealurile lor naruindu-se prea repede. Fetele lui Herdelea asteapta printi ce nu mai vin, Laura sfarsind prin a se casatori cu un individ sters, Herdelea vrea sa devina inspector, dar nu reuseste si in cele din urma se scuza pentru greseala de a fi votat pentru deputatul ungur, Bela Beck, fiind chiar ajutat sa dobandeasca un post mai bun, iar Ion al Glanetasului, ce ravnea cu patima sa posede pamant nesfarsit, este ingropat chiar in acest pamant, in curtea bisericii, pentru actul caritabil de a-l fi donat locasului de cult. Acestea toate sunt evenimente ale vietii intr-o nesfarsita curgere, tratate de Liviu Rebreanu intr-un stil adecvat, despre care s-au spus cuvinte memorabile. George Calinescu vedea in "Ion" "o capodopera de o maretie linistita, solemna ca un fluviu american".

Stilistic, despre romanul "Rascoala", cu aceeasi scriitura obiectiva, inceata ca insasi viata, criticul observa:

"Frazele, considerate izolat, sunt incolore ca apa de mare tinuta in palma, cateva sute de pagini au tonalitatea neagra-verde si urletul marii".


Prin toate aceste caracteristici, romanul "Ion" este o veritabila fresca sociala a vietii romanesti de la inceputul secolului XX, o opera literara de certa singularitate in literatura romana. Despre roman, Nicolae Manolescu scria:

"...romanul ofera gustului public tocmai hrana imaginara de care are absoluta nevoie, adica o mitologie."

Romanul "Ion", desprins dintr-un spatiu mai larg, vast, fara limite, se compune dintr-o suita de imagini, miscate mai repede sau mai incet, dupa cursul actiunii; practic, asistam la o ingustare a spatiului:

"Din soseaua ce vine de la Carlibaba, intovarasind Somesul, cand in dreapta, cand in stanga, pana la Cluj si chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece raul peste podul batran de lemn, acoperit cu sindrila mucegaita..."

. in acest spatiu, dominat de simboluri ale unei lumi demitizate, omul este, prin conditia sa existentiala, un sclav atat al timpului, cat si al relatiilor sociale. Natura este reprezentata in roman de "fagii tineri ai Padurii Domnesti", iar locurile sunt sumbre, dupa nume, "Cismeaua-Mortului", "Rapele-Dracului", toate puse sub semnul demitizat al unui "Hristos cu fata spalacita de ploi".

Satul pare mort in zapuseala ce aduce aminte de nemiscarea deserturilor. Singurul semn de viata este dat de cate un "fuior de fum albastrui", personificat, de altfel, de scriitor: acesta pare "o matahala ametita", ce "se pravale peste gradinile prafuite, invaluindu-le intr-o ceata cenusie."



Locuintele sunt simple: casa invatatorului este situata "in coasta unei coline, incinsa cu un pridvor, cu usa spre ulita".

in pragul usii se afla un prichici si "o ulcica verzuie de lut".

Nisipul fierbinte este locul unde "se scalda cateva gaini, pazite de un cocos mic cu creasta insangerata."

Casele se succeda simplu, fara o ordine semnificativa, mai intai a lui Alexandru Pop-Glanetasu, apoi a lui Macedon Cercetasu, "pe urma casa primarului Florea Tancu".




Ca un simbol al impersonalitatii naturii, se poate mentiona caldura ce "picura mereu din cer, iti usuca podul gurii, te sugruma."

Doar carciuma este un loc al tumultului, fiind punctul de intalnire a satenilor, dar si de concentrare a unui univers al patimilor de tot felul.
Un alt prilej de intalnire este hora. Spatiul ocupa iarasi un rol important, prin dispozitia elementelor naturale:

"Nucii batrani de langa sura tin umbra. Doar cateva pete albe de raze razbesc printre frunze".

Soarele insusi pare atins de o maladie ciudata, fiind "ingalbenit de necaz".

Hora aduna zeci de perechi care bat Somesana, "poalele fetelor se bolbocesc", Briceag "inteteste cantecul", un nor de praf se asaza peste tot. Toate aceste elemente semnifica o rotire accelerata a timpului si a vietii. Unii flacai "isi incolacesc bratele mereu mai strans pe dupa mijlocul fetelor..."

, "Sanii acestora tremura sub iile albe si ating din cand in cand pieptul flacailor".

Pe marginea horei se afla fetele nepoftite, iar cate o "nevasta tanara, cu naframa de matase in cap, gata sa intre in hora, daca s-ar intampla sa-i vie chef barbatului ei sa joace."

Copiii se afla peste tot, in timp ce barbatii "se tin mai pe departe, pe langa casa".

Primarul are "mustati albe rasucite tinereste", stand in mijlocul fruntasilor. Alexandru Glanetasu, saracit prin risipirea pamantului mostenit de la parinti, sta pe margine "ca un caine la usa bucatariei", in timp ce pe prispa se afla Simion Butunoiu, cu o pensie de "cinci zloti pe luna", douazeci de ani invatator in oras, precum si alte personaje figurante: Macedon Cercetasu, Cosma Ciocanas, Simion Lungu, Toader Burlacu, Stefan Ilina si multi altii. O paria este "Savista, oloaga satului", cu "o gura enorma cu buze alburii de sub care se intind gingiile imbalate.cu colti de dinti galbeni, rari si lungi".

Ea este tinuta pe langa casa de Trifon Tataru, "ca sa-i vada de copii".




In "inceputul", partea a Vi-a, Vasile Baciu, unul din bogatii satului, afla cu surprindere ca Ana este cu Ion al Glanetasului in gradina, in timp ce George Bulbuc este prezentat preotului ca protejat al sau, viitor ginere. intre Ion si Vasile Baciu are loc o infruntare in toata regula:

"- Ce ti-am spus eu tie, sarantocule, ai? urla apropiindu-se mereu Vasile Baciu..."

. intre cei doi se incinge un conflict puternic, care le absoarbe toate fortele:

"- Sa nu dai, bade Vasile, ca... Sa nu dai!... Sa nu dai!..."

. Pulsiunile lui Ion sunt nestavilite:

"Ion statea neclintit, ca un lemn, doar inima ii sfarama coastele ca un ciocan infierbantat [...] ii clocotea tot sangele si parca astepta inadins sa-l atinga barem cu un deget, ca sa-l poata apoi sfartica in bucatele..."

.
Nunta ocupa un rol important in desfasurarea epica a romanului, avand o temporalitate stricta:

"Pe la miezul noptii urma sa joace pe bani mireasa. Fiindca Ana, cu sarcina ei, s-ar fi ostenit prea tare, ii tinu locul drusca intai, adica Florica."

Obiceiurile cer ca mesenii sa dea bani:

"Herdelea scoase o hartie de douazeci de coroane, dar puse pe Titu sa joace."

Urmeaza "Somesana", un dans "piparat", "in care se amestecara batranii cu tinerii".

Replica lui Ion, care "fierbea si-si inclestase degetele in soldurile ei pline, uitand de tot pe Ana, inchipuindu-si ca Florica e mireasa lui", "- Numai tu mi-esti draga in lume, Florica, auzi tu?... Auzi?", evidentiaza caracterul contradictoriu al personajului masculin. in timp ce Florica "se spaimanta si se uita rusinata imprejur", "Ana tresari ca muscata de vipera".

Punctul de inflexiune al destinului fusese atins:

"Simti ca nadejdile ei de fericire se risipesc si ca ea se pravale iar furtunos in aceeasi viata nenorocita."

Sarmana Ana, desemnata ca un personaj-functional, un instrument al imbogatirii lui Ion, mai apuca sa murmure:

"- Norocul meu, norocul meu!".



Capitolul "Zvarcolirea" pune in evidenta lumea "mega"-"micro" a satului, vazuta din departare, din perspectiva unui spatiu mai vast, inchisa parca intr-o margea de sticla:

"Satul parea mititel sa-l cuprinzi tot intr-un pumn si sa-l pui in traista, ca o jucarie pentru copii".

Lumea e structurata in "parcele, unele galbene, altele verzi, altele cenusii, invalmasite si incurcate, tintuite ici-colo cu cate un par sau mar paduret".

Pamantul si natura sunt personalizate, intr-o conceptie animista totala:

"Porurhbistile, holdele de grau si de ovas, canepistile, gradinile, casele, padurile, toate zumzeau, susoteau, fasaiau,₍ vorbind un grai aspru, intelegandu-se intre ele si bucurandu-se de lumina ce se aprindea din ce in ce mai biruitoare si roditoare."

in fata acestei revarsari a darniciei naturii, Ion exclama "- Cat pamant, Doamne!" in simbolistica profunda a textului, Ion capata dimensiuni de urias, avand puteri enorme, ca ale lui Anteu:

"in acelasi timp insa iarba taiata si uda parca incepea sa i se zvarcoleasca sub picioare. Un fir il intepa in glezna, din sus de opinca [...] Sprijinit in coasa pieptul i se umfla, spinarea i se indrepta, iar ochii i se aprinsera intr-o lucire de izbanda".

Nicolae Manolescu vorbeste despre iubirea mistica a lui Ion fata de pamant:

"Citim «Ion» cu sentimentul eposului, al mitului. Taranul insetat de pamant si ingenunchind spre a-l saruta este la Rebreanu mai putin un ins istoriceste adevarat decat un erou, un Roland sau un Arthur, o fiinta unita mistic cu pamantul ca Sindbad marinarul cu Oceanul."



Capitolul "Sarutarea" cuprinde sentimentul existentialist al contopirii cu natura, al totalei comuniuni om-natura. Vremea se schimba, "se dezmortea" si iarna era "istovita ca o baba rautacioasa".

Sentimentul de posesiune a pamanturilor este aproape erotic:

"Acuma, stapan al tuturor pamanturilor, ravnea sa le vada si sa le mangaie, ca pe niste ibovnice credincioase."

Ion este un personaj prins intre doua forte contrare, ce tind sa-l dezintegreze, sa-l risipeasca: dragostea, subsidiara unui personaj navalnic, sentiment demn de romanele lui Zola, si aviditatea pentru pamantul dizolvant de corpuri somatice, de materie vie. Ion al Glanetasului celebreaza acum, in chip parca ritualic, luarea in posesiune a delnitelor, dar din adancurile brazdelor proaspete se desprind tenebrele mortii:

"lutul negru, lipicios, ii tintuia picioarele", "mainile ii ramasera unse cu lutul cleios ca niste manusi de doliu."


Comparatia "ca niste manusi de doliu" semnifica, de asemenea, trecerea personajului in imperiul mortii, cu toate reprezentarile ei funerare. Despre atitudinea de posesiune a pamantului, Nicolae Balota spunea:

"Asadar, nevoia primordiala a posesiunii se asociaza cu o obsesie a elementarului, a pamantului ca stihie de care depinde viata. Ion este un posedat al pamantului. Demonul care a pus stapanire pe el este tocmai acela al posesiunii."


Potivit distinctiei lui E. M. Forster (in "Aspecte ale romanului") intre personajul plat si cel rotund, Ion este un personaj rotund, imprevizibil, care se simte ca un urias de altadata:

"Se vedea acum mare si puternic, ca un urias din basme care a biruit, in lupte grele, o ceata de balauri ingrozitori."

Poate un Cuchulainn sau un alt erou celt, in lupta cu fomorii. Spre deosebire de personajul plat, el are capacitatea de a-si surprinde cititorul.

Capitolul "Iubirea" pune in evidenta disputa dintre preotul Belciug si Ion, la care personaj reflector este Titu Herdelea. Pentru Titu, flacaul este o persoana extraordinara:

"Mandria flacaului, istetimea si staruinta lui de a implini ceea ce isi punea in gand, vointa lui incapatanata ii placea tocmai pentru ca toate acestea lui ii lipseau."

Necazul cel mare al lui Ion este generat tocmai de necesitatea de a o lua de sotie pe Ana, pentru ca "fara dansa nu mai scap de saracie pana-i Prut si Siret".

Rezolvarea situatiei dilematice se realizeaza prin sugestia pe care i-o da Titu:

"- Daca nu vrea el sa ti-o dea de bunavoie, trebuie sa-l silesti!".

Un procedeu folosit de scriitor in asigurarea romanului realist este coerenta, realizata prin repetitie, prin noncontradictie.
Prabusirea lui Ion, in "Sfarsitul" este ca cea a unui copac taiat:

"Ion se prabusise sub lovitura a doua care-i crapase teasta. Lovitura urmatoare n-o mai simti, precum nu simtise durere nici la cea dintai..."

. In ultimul flash al memoriei, ideea geloziei apare cu multa putere:

"o fi imbratisat altul pe femeia inimei lui... Dar Ia George nu se gandea."

in ultimele momente de viata, memoria trecutului revine cu o pregnanta extraordinara, insotita de "b fierbinteala ciudata":

"cum se ducea la liceu in Armadia, cum a fugit de la scoala ca sa umble cu vitele pe camp si sa tina coarnele plugului, apoi dragostea lui dintai cu fata dascalului Simion Butunoiu..."

. Spatiul se inchide progresiv, pe masura ce contactul cu lumea exterioara se diminueaza:

"Vajai iar ca o vijelie ingrozitoare intr-un pustiu fara margini, si intelese ca iar il loveste."




In "Sfarsitul", partea a cincea, spatiul se deschide spre alte dimensiuni, din moment ce personajele principale parasesc satul:

"La Rapele-Dracului batranii intoarsera capul. Pripasul de-abia isi mai arata cateva case. Zagreanu insa era tot in drum, in fata crucii, cu capul gol si, cum statea acolo asa,-parca facea un juramant mare."

Vremea care trecuse rapid inchide acest capitol al lumii infernale, pentru ca "patimile, nazuintele, mari sau mici, se pierd intr-o taina dureros de necuprinsa, ca niste tremurari plapande intr-un uragan urias.
Herdelenii tac toti trei. Numai gandurile lor, atatate de speranta impodobitoare a tuturor sufletelor, alearga neincetat inainte."




In privinta tehnicilor de observatie ale naratorului, se poate vorbi de focalizare externa, in care evenimentele sunt inregistrate cu precizia unei camere de luat vederi, despre focalizarea interna, in care sunt urmarite gesturile personajului, fara sa le insoteasca de comentarii si fapte si focalizarea zero, care ofera perspectiva naratorului omniscient.