Incadrata
cronologic in perioada interbelica, proza lui Liviu Rebreanu (1885-1944)
se constituie din acumulari succesive in timp, incepand cu nuvelele
(ale caror teme au fost dezvoltate, uneori, in romane) si pana la marile
sale creatii romanesti: "Ion" (1920), "Padurea
spanzuratilor" (1922) si "Rascoala" (1932).
In
afara celor trei capodopere, Rebreanu a mai scris romanele: "Adam si Eva" (1925), "Ciuleandra" (1927),
"Craisorul" (1929), "Amandoi" (1934),
"Gorila" (1938).
Dupa cum s-a observat, autorul nu mai urmeaza linia realismului traditional, romanul "Ion" fiind "poate intaiul care nu face concesii viziunii idilizante asupra satului" (N. Manolescu).
Cea
mai importanta particularitate a romanelor lui Rebreanu este insa deschiderea
spre modern. Astfel, analiza trairilor sufletesti ale personajelor
(nelinistea, obsesia, mustrarile de constiinta), studierea instinctelor
primare, sondarea adancimilor obscure ale psihologiei colective, prezentarea
gandurilor omului aflat in fata mortii si alte trasaturi, fac din Rebreanu ctitorul romanului romanesc modern.
De asemenea, aspiratia spre echilibru, monumentalitatea si finalurile tragice situeaza opera lui Rebreanu in randul marii proze romanesti.
In
acest context, romanului "Ion" ii revine un loc important,
prin dimensiunile simbolice ale personajului central si prin maretia
linistita a curgerii vietii. infatisata in cadente largi, de epopee.
Tema romanului
o constituie patima pentru pamant a unui
tanar taran si consecintele ei tragice.
Titlul are sobrietatea coloanelor dorice. Numele
protagonistului se arcuieste astfel peste intreg romanul.
Structura romanului
este simetrica (rotunda).
La realizarea structurii simetrice a romanului ,Jon" de Liviu Rebreanu, contribuie mai multe elemente de compozitie:
Titlurile celor doua
parti ale romanului: "Glasul pamantului"
si "Glasul iubirii".
Fiecare dintre cele doua titluri
numeste o dominanta sufleteasca
a personajului principal, o porunca
mai puternica decat el insusi. in scurta existenta a lui Ion,
cele doua "glasuri" se impletesc, cel dintai fiind mereu
prezent; aparenta lui "tacere"
in partea ultima a romanului isi vadeste
inconsistenta in scena mortii personajului cand "...ii paru
rau ca toate au fost degeaba si ca pamanturile lui au sa ramaie ale
nimanui".
Titlurile de capitol (primul fiind "inceputul", iar ultimul "Sfarsitul") care contribuie la impresia de sfericitate a operei.
Imaginile initiale si
finale ale romanului. "Ion" incepe si
se incheie cu imaginea drumului spre Pripas. Daca in prima parte, soseaua "vine" sugerand astfel o introducere in actiune, in
ultima " se pierde" odata cu plecarea invatatorului Herdelea,
lasand loc altei generatii.
Hora este un alt
element de compozitie care deschide si incheie
romanul avand - de fiecare data - o alta semnificatie: in
primul capitol, la acest moment din viata satului iau parte mai toate
personajele antrenate in actiune; in final, ni se sugereaza
ca, daca unii s-au stins, altii le-au luat locul, iar Timpul nepasator
acopera totul.
Redus la esente, romanul prezinta momentele eternului ciclu al existentei rurale; odata incheiat pentru un individ, ciclul continua pentru altii, asemeni unui fluviu, fara sfarsit.
Ca si Lev Tolstoi in romanul "Razboi si pace", Rebreanu
si-a organizat actiunea pe doua planuri narative care se intretaie:
Primul dintre acestea
prezinta momente din existenta taraneasca
si are drept tema problema pamantului: in interiorul lui
se consuma destinele lineare sau dramatice ale personajelor: Ion
al Glanetasului, Alexandru Glanetasul, Vasile Baciu, Ana, Florica,
George Bulbuc, Savista, Zenobia si multe altele.
Cel de al doilea plan narativ
prezinta aspecte din viata intelectualilor
satului (reprezentati prin invatatorul Zaharia Herdelea
si prin preotul Belciug) si are ca tema problema nationala a romanilor transilvaneni.
Cele doua teme reunite in "Ion" vor fi flexionate ulterior in doua capodopere: "Rascoala" (roman al dezlantuirii energiilor gloatei insetate de pamant) si "Padurea spanzuratilor" (roman al dramei traite de romanii transilvaneni obligati sa lupte, in primul razboi mondial, impotriva romanilor din Regat).
Romanul este o specie a genului epic. Opera narativa in proza, de
mare amploare si diversitate, a carei actiune se desfasoara pe mai multe
planuri, romanul are un conflict bine marcat si personaje complexe.
In
romanul obiectiv naratorul este impartial (detasat) si se afla in afara
actiunii. Faptele sunt povestite la persoana a IlI-a.
Cercetarea universului operei releva ca "Ion" este o opera
narativa in proza, de mare aploare, in a carei actiune sunt
antrenate zeci de personaje.
Aparut in 1920, dupa ce trecuse prin fazele manuscrise intitulate "Zestrea" si "Rusinea", "Ion" este un roman realist in care naratorul obiectiv si omniscient realizeaza o evocare monografica a satului transilvanean de la inceputul secolului al XX-lea.
Alcatuit din doua parti intitulate. "Glasul pamantului" si " Glasul iubirii" si cuprinzand treisprezece capitole, romanul are o actiune lineara, care se desfasoara cronologic si inglobeaza un "fluviu curgator de fapte ce se perinda aproape fara inceput si fara sfarsit" (E. Lovinescu).
Actiunea incepe intr-o zi de duminica, atunci cand tot satul era adunat la hora, in curtea vaduvei lui Maxim Oprea.
Scena
(avand rol de expozitiunei constituie o veritabila pagina monografica,
in Pripas (ca si in alte sate ardelenesti), ritualurile fiind pastrate
din vechime.
Printre tinerii aflati la hora se afla si Ion al Glanetasului, flacau harnic, dar sarac, intrucat tatal sau isi instrainase pamanturile; iar Ion iubea cu patima pamantul, inca de cand era copil (intriga).
Solutia pentru a dobandi ravnitele loturi, ar fi casatoria cu Ana (uratica fata a bogatului Vasile Baciu).
Inca din scena horei, Ion incearca sa si-o apropie, cu toate ca se stia dispretuit de tatal fetei si cu toate ca Ana ii fusese sortita lui George Bulbuc (fecior si el de oameni avuti).
Chiar si Ion isi da seama ca astfel va pierde iubirea Floricai "fata vadanei lui Maxim Oprea, cu care se tinuse pana acuma, putin posomorata, dar mai frumoasa ca oricand".
Numai ca Florica nu avea pamantul pe care Ion si-l dorea cu ardoare (capitolul "inceputul").
Starnit si de impotrivirea lui Vasile Baciu, Ion incepe s-o viziteze pe Ana, noaptea, fara stirea tatalui si este acceptat de fata (care il iubea): "Sufletul Anei se scalda intr-o bucurie nemarginita. Uitase toate suferintele si indoielile ce i le pricinuise Ion. Vedea numai ca acum vine mereu si-l astepta mereu mai dragastoasa."
Cand Vasile Baciu isi da seama ca Ana este insarcinata, o bate cumplit, numai interventia satului salvand-o din mainile omului care parea ca si-a pierdut mintile. Pe urma, o trimite la Ion, care o primeste trufas, pentru a-si impune conditiile (capitolul "Rusinea").
Dupa
indelungi tocmeli, se face nunta, prilej pentru autor de a descrie alaiul
nuntasilor in cadente largi, de epopee (capitolul "Nunta").
La nunta, Ion intelege ca odata cu pamantul o va primi si pe Ana si incepe s-o urasca.
Altfel, el traieste si o perioada de mare bucurie, facandu-si planuri legate de pamanturile lui Baciu, pe care le si considera ale lui.
Iluziile i se spulbera insa atunci cand socrul sau isi calca
promisiunea, admitand totusi sa-i "scrie" pe numele lui cinci loturi.
In
timpul acestor tratative, Ana, batuta de Vasile Baciu (care credea ca
s-a inteles cu Ion sa-l jefuiasca), lovita crunt si de acesta din urma
si batjocorita de soacra ei, Zenobia, starneste compatimirea intregului
sat.
In vara, in timp ce se afla la seceris (impreuna cu Ion si cu Alexandru Glanetasul), Ana il naste pe Petrisor. Evenimentul - plasat in mijlocul unei naturi solemne - devine arhetipal, iar tipatul copilului pare a fi glasul celui dintai om al planetei.
Pe buna dreptate, romanul a fost caracterizat drept "opera unui poet epic care canta cu solemnitate conditiile generale ale vietii, nasterea, nunta, moartea" (G. Calinescu).
Batuta de Ion, chiar dupa botezul lui Petrisor, Ana este tot mar nefericita (capitolul "Copilul").
In iarna, Florica se marita cu George Bulbuc - feciorul care-i fusese, initial, harazit Anei. La nunta, aceasta isi da seama "ca Ion pofteste pe Florica" si mahnirea care o cuprinde devine chemare a Neantului:
"
se parea ca toata lumea, cu tot ce e intr-insa, se scufunda in niste ape tulburi, atat de murdare incat scarba singura pluteste deasupra ei ca o iazma otravitoare, inchidea ochii si totusi- vedea neincetat apa spre care o impingea o mana grea, ca spre un liman care spala urmele si parerile de rau" (capitolul "Streangul ).
Actiunea capitolelor II-VI (din primul volum) si I-III (din volumul al II-lea) ocupa cel mai mare moment al subiectului (desfasurarea actiunii).
Dupa nunta Floricai, in sufletul lui Ion se trezeste "glasul iubirii".
El se imprieteneste cu George si merge tot mai des la noua familie.
Instiintata de Savista, Ana intelege adevarul. Derutata si cu mintea stinsa, ea se spanzura.
Ramas fara mama, Petrisor se imbolnaveste din pricina proastei ingrijiri pe care i-o acorda Zenobia, iar doctorul (chemat prea tarziu), nu-l mai poate salva.
Surprins,
intr-o noapte, in curtea Floricai, Ion este ucis de George, cu sapa
(unealta a pamantului). inainte de moarte, i se
deruleaza in minte intreaga lui existenta, in care luptase zadarnic
pentru pamantul care acum avea sa devina al nimanui (
punctul culminant:
capitolul
"Sfarsitul").
O alta trasatura a speciei o constituie existenta a doua planuri narative:
unul al existentei taranesti si altul infatisand aspecte din viata intelectualitatii
rurale.
In
al doilea plan al constructiei epice, intelectualii satului (reprezentati
prin familia invatatorului Herdelea si prin preotul Belciug), traiesc
aproape la fel de greu ca si taranii: doamna Herdelea reuseste prin
mari eforturi sa pastreze aparentele unui trai mai rasarit si sa-si
marite fetele (chiar daca Laura face o casatorie de convenienta cu teologul
Pintea); mobila invatatorului (cumparata in rate) este scoasa la licitatie,
din pricina neachitarii; Herdelea este mutat cu slujba si intra in conflict
cu autoritatile maghiare (care instituisera obligatia ca in scoli sa
se predea in limba maghiara).
Peste toate, Herdelea (care-si cladise casa pe un teren al bisericii) intra in conflict cu preotul Belciug si este inspaimantat ca va ramane pe drumuri.
In
final, la sfintirea noii biserici din Pripas (ridicata prin stradania
preotului Belciug), toate conflictele se sting; hora (la fel de aprinsa
ca si cea care deschide romanul) dovedeste ca Soarta si Timpul raman
atotputernice (
deznodamantul).
O alta trasatura a speciei o constituie existenta conflictului, element
care modifica profund evolutia personajului central.
Conflictul principal al romanului este
lupta pentru pamant, intr-o lume in care proprietatea constituie masura cu care sunt apreciati oamenii. Particularizat in existenta personajului eponim, acest conflict devine tragic.
Drama personajului eponim.
Aparut in 1920,
"Ion" este
cel mai mare roman al iubirii de pamant din literatura romana.
Personajul central al cartii este Ion al Glanetasului - figura simbolica, singulara prin iubirea pamantului si prin drama pe care o traieste.
Complexitatea acestui personaj a dat nastere unor viziuni critice atat de diferite, incat, din insumarea lor, se constituie o figura plurivalenta, alcatuita din putine lumini si multe umbre,
dar impresionanta prin iubirea uriasa, mitologica, pentru pamant.
Astfel, pentru
G. Calinescu.
"Ion e o bruta. A batjocorit o fata, i-a luat averea, a impins-o la spanzurare, si a ramas in cele din urma cu pamant".
In termenii aceleiasi reci obiectivitati, marele critic subliniaza reductia intelectuala a personajului, in alcatuirea caruia predomina instinctele:
"Nu din inteligenta a iesit ideea seducerii ci din viclenia instinctuala, caracteristica oricarei fiinte reduse".
Tudor Vianu il priveste pe Ion categorial, vorbind despre resorturile statornice ale sufletului taranesc:
"lacomia de pamant si senzualitatea robusta, afirmate prin siretenie, lipsa de scrupule, cruzime".
Se pare insa ca Eu
gen Lovinescu vede si partea frumoasa a acestui personaj complex, in care autorul a dorit sa creeze "
o figura simbolica, mai mare decat natura".
Cu toate multele lui trasaturi si atitudini negative, se cuvine sa recunoastem ca Ion traieste o drama, ale carei proportii ii macina fiinta.
Aceasta drama provine, inainte de toate, din specificul mediului rural, in care
"Ethosul, psihologia, erosul, intreaga existenta se exprima in felul cum gandesc oamenii, in conditii date, despre pamant" (C. Ciopraga). Apriga dorinta a lui Ion de a avea pamant il pune in relatii conflictuale cu Baciu, cu Ana, cu satul. Acesta ar fi
conflictul exterior.
Mult mai puternic este insa
conflictul interior (cu atat mai mult, cu cat setea de pamant este convertita intr-o obsesie unica, fixata in subconstient).
Acesta provine
din lupta care se da. in sufletul lui. intre
cele doua ..glasuri" care si-l disputa pana la sfasiere.
"Glasulpamantului" se infiltreaza ca o chemare obscura, coplesitoare, de parca sufletul
lui ar fi adunat toate
"glasurile" gliei din subconstientul
colectiv, transformand pamantul intr-un Urias mitologic; reprezentativa
este scena in care Ion, mergand intr-o dimineata la coasa, admira un
lot cosit de curand: pamantul
"negru-galbui"
care
"parea un obraz mare, ras de curand" pare
a fi Nepatrunsul eminescian, intins pana la marginile Cosmosului, din
somnul caruia avea sa se zamisleasca lumea.
Din acest sentiment se naste, mai tarziu, gestul prin care Ion se apleaca si saruta pamantul, intr-o adoratie aproape sacra:
"Se apleca, lua in maini un bulgare si-l sfarama intre degete cu o placere infricosata. Mainile ii ramasera unse cu lutul cleios, ca niste manusi de doliu. Sorbi mirosul, frecan-du-si palmele. Apoi, incet, cucernic, jara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece, ametitor...Se ridica deodata rusinat si se uita imprejur sa nu-l fi vazut cineva. Fata insa ii zambea de o placere nesfarsita ".
Starile sufletesti ale personajului sunt profunde si totale: fericirea care il copleseste este atat de deplina, incat lumea se reduce la acest sentiment; de aici, tentatia de a imbratisa
"huma", de parca misteriosul glas al iubirii si-ar fi schimbat obiectul (de altfel, intr-o fraza anterioara, pamantul era comparat cu
"o fata frumoasa care si-ar fi lepadat camasa aratan-, du-si corpul gol, ispititor").
Placerii de a simti in maini pamantul si de a-i sorbi mireasma i se adauga fiorul care strabate fiinta si constiinta invingatorului; intr-un episod ulterior, Ion este proiectat in fabulos
(" Se vedea acum mare si puternic, ca un urias din basme care a biruit, in lupte grele, o ceata de balauri ingrozitori").
Pe buna dreptate, E. Lovinescu l-a caracterizat pe Ion ca pe o "figura simbolica mai mare decat natura".
Este adevarat ca, in lumea satului transilvanean de la inceputul veacului al XX-lea demnitatea si locul omului in colectivitate se masoara in iugare de pamant; este la fel de adevarat ca Alexandru Glanetasul (tatal lui Ion), care-si pierduse pamantul, devenise un nimeni comparat (in scena horei) cu
"un caine la usa bucatariei".
Pentru Ion insa iubirea de pamant reprezinta mai mult decat dorinta de a-si depasi conditia:
"Iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil. Vesnic a pizmuit pe cei bogati si vesnic s-a inarmat intr-o hotarare patimasa: trebuie sa aiba pamant mult, trebuie!"
Plasat la inceputul acestei caracterizari,
instinctul iubirii pamantului devine trasatura definitorie a personajului
"stapanit", posedat aproape de aceasta dragoste. Proportiile ei modifica dimensiunile timpului, transferandu-le in etern
("Vesnic"). In
aceste conditii, felul de a gandi si felul de a fi ale personajului,
capata amprenta stapanirii pamantului: auzind ca Florica se marita,
Ion se simte frustrat,
"ca si cum cineva i-ar fi furat cea mai buna
si mai mare delnita de pamant"; tot asa, dupa ce l-a inselat
pe Vasile Baciu, luandu-i pamanturile, Ion umbla pe ulita, cu pasii
mai mari si cu genunchii indoiti (de parca ar fi devenit mai greu!).
"Glasul
iubirii" constituie cel de-al doilea instinct al lui Ion si va conduce la a doua drama a lui: casatoria cu Ana, renuntarea la
Florica. Traind intr-un mediu in care casatoria bazata pe interes se
practica (la fel se insurase si Vasile Baciu), Ion isi impune s-o accepte
pe uratica Ana:
"Ma molesesc ca o baba neroadal Parca n-as mai fi
in stare sa ma scutur de calicie! Las ca-i buna Anuta!"
Intelegand
insa ca, odata cu pamanturile, o primise si pe .
Ana, Ion o uraste; de aici, incep bataile, nepasarea la suferinta .Anei,
vorbele urate. Nici macar moartea Anei nu-l misca, singura lui grija
fiind copilul (Petrisor), pentru ca el reprezenta pamantul,
legatura cu zestrea celei ce-i fusese sotie.
Odata
potolit
"glasul pamantului", sufletul lui este luat in stapanire
de celalalt
"glas"; se imprieteneste cu George (devenit
sot al Floricai) si incepe s-o viziteze pe tanara nevasta.
Surprins
intr-o noapte, in curtea lui, de catre George, Ion este ucis, in mod
simbolic, cu sapa. in ultimele clipe de viata, prin mintea lui Ion,
se deruleaza momente ale existentei sale trecute, aceasta enumerare
tragica incheindu-se tot cu
"glasul pamantului":
"si-i paru
rau ca toate au fost degeaba si ca pamanturile lui au sa ramaie ale
nimanui".
Trasaturi ale romanului traditional
Fresca
a lumii transilvanene de la inceputul veacului al XX-lea, romanul
"Ion", de Li viu Rebreanu intruneste multe caracteristici ale romanului
traditional.
Astfel,
lumea infatisata este una exterioara, veridica, inspirata chiar din
realitatea imediata.
Timpul
este cronologic, iar evenimentele au o succesiune dictata de ritmul
existentei rurale.
Personajul eponim
este reprezentativ si simbolic, autorul infatisandu-l in toata complexitatea
sa.
Naratorul
este
omniscient, omniprezent si
obiectiv, relatarea
facandu-se la persoana a IlI-a.
In
acelasi timp, analiza unor instincte primare, prezentarea gandurilor
omului aflat in fata mortii sau a unor trairi launtrice constituie
largi deschideri spre modern.
Curentul
literar in care se incadreaza romanul este realismul.