Texte ce pot fi alese ca suport al demonstratiei: Liviu Rebreanu: Ion, Padurea spanzuratilor, Rascoala; George Calinescu: Enigma Otiliei, Cartea nuntii, Bietul Ioanide.

Orientari teoretice

Ca specie, romanul a avut o lunga istorie cu numeroase mutatii, ceea ce face dificila definirea Iui. Astfel, in afara elementelor definitorii ale epicului -narare a unor actiuni atribuite unor personaje - romanul se distinge de alte specii ale genului epic, reunite toate sub denumirea generica de proza scurta, prin amploarea lui ce permite, fara sa impuna, existenta mai multor planuri angajand un mare numar de personaje.

Caracterul realist al romanului se stabileste prin raportare la conceptul de verosimil, adica analog ordinii rea­lului, care in cadrul curentului realist se definea ca ordine si dinamica a societatii intr-un timp istoric determinat - cu precadere contemporaneitatea -in cadrul caruia individul era modelat de locul, de statutul sau in societate, fiind reprezentativ, tipic pentru mediul social caruia ii apartinea. in repre­zentarea mediului ca dimensiune generala a individului, particularizarea ambiantei - a spatiului, in principal, in care evolueaza personajele - se supune si ea celor doua imperative ale reprezentarii realiste: multitudinea detaliilor cu functie de creare a iluziei realului concret si reprezentativi-tatea ambiantei care poarta amprenta timpului si a formei de viata a indivi­zilor ce o populeaza.

Caracterul obiectiv se poate referi la particularitatea discursului epic, presupunand o enuntare impersonala, o naratiune la per­soana a treia, ce sterge urmele prezentei naratorului in discurs. Aceasta cerinta, formulata explicit de Lovinescu drept semn al maturitatii romanului romanesc, pornea de la identificarea instantei de discurs cu subiectivitatea autorului si punea semnul egalitatii intre expresia subiectivitatii si lirism. Pro­blematica situarii obligate a instantei de discurs ramane in afara orizontului de preocupari in acel stadiu de reflectie asupra romanului romanesc. in mod obisnuit, se asociaza enuntarii impersonale omniscienta, statutul de demiurg al creatorului in raport cu lumea creata prin discurs.

L. Rebreanu: Ion
Desi poarta ca titlu numele unui personaj, romanul este, asa cum o arata incipitul sau, fresca unei colectivitati determinate dupa canoanele realismului: cea a satului romanesc din Transilvania inceputului de secol XX.

Prezentarea satului, urmand traseul unui drum ce se abate din soseaua cea mare straba­tand locuri identificate prin forme de relief si toponime ce permit plasarea intr-o zona particular-concreta, cea a tinutului graniceresc al Nasaudului, are, dincolo de functia crearii iluziei realitatii, si o functie simbolica, in planul esteticii realismului, conducand cititorul-spectator, din lumea mare careia-i apartine, in universul particular fictional, creatie demiurgica a autorului care s-a retras din el. inca inaintea prezentarii lumii satului surprinsa intr-un mo­ment specific ritmului vietii rurale (o dupa-amiaza de duminica de vara) sunt prezentate casele familiilor protagonistilor, a Glanetasului si a Herdelenilor, invecinate si oarecum asemanatoare in ciuda deosebirii de casta a proprie­tarilor. Abia apoi, intr-o ampla imagine descriptiva, hora, forma traditionala a vietii comunitatii cu multiple functii relevate in chiar gruparea personajelor. Primul criteriu al gruparii este varsta: doar tinerii necasatoriti participa la dansul ale carui perechi sunt un indiciu al preferintei flacailor, de aceea fetele nealese stau pe margine si privesc oarecum invidioase.

Printre ele cate o nevasta tanara dornica inca de placerea dansului, chiar daca pentru ea rostul lui traditional, acceptat unanim, de joc erotic in vederea constituirii cuplului marital, nu se mai actualizeaza. Pentru copii, spectacolul dansului prilejuieste o fugara si incitanta privire exploratoare a tainei sexualitatii. Gruparea adul­tilor pune in evidenta criteriul prestigiului social asigurat in principal de avere, adica de pamant, dar nu exclusiv. De notat ca functia publica - pri­marul - este purtatoare de prestigiu, fara insa a constitui un privilegiu deo­sebit, primarului nu i se recunoaste un alt rang decat cel al taranilor gazde mari. Faptul ca aparitia preotului si a familiei invatatorului intrerupe dansul tinerilor si convorbirile adultilor arata ca acestia alcatuiesc o casta distincta, marcata prin imbracaminte si mod de viata deosebite, ei sunt domnii si se bucura de un prestigiu cu totul aparte, rolul lor in comunitate depasind sfera competentei lor profesionale. Prezenta lor anunta cel de al doilea plan epic, consacrat intelectualitatii rurale. De notat ca in grupul taranilor tineri criteriul averii este pus in umbra: pozitiile de "fruntea flacailor" si "cea mai frumoasa fata" sunt cu atat mai ravnite cu cat detinatorii lor sunt unanim recunoscuti ca atare, se impun cu puterea evidentei si, in consecinta, pot fi invidiati, dar nu contestati.

Micile incidente ce marcheaza obisnuita hora duminicala evidentiaza toate tensiunile generatoare de conflicte a caror ampla desfasurare da roma­nului dimensiunea de epopee a satului, pastrata insa la nivelul cotidianului, asa cum Ion este numele cel mai obisnuit si tocmai prin aceasta simbol. Aflat la varsta casatoriei, eveniment ce statorniceste si pecetluieste locul in obstea satului, Ion al Glanetasului, fruntea flacailor, nu joaca cu Florica, "cea mai frumoasa fata din sat", desi intre cei doi exista o atractie, ci cu uratica Ana, bogata unica mostenitoare a lui Vasile Baciu. Cei doi, Ion si Florica, din motive diferite, insa deopotriva raportabile la parinti, au putin pamant - Ion din pricina lipsei de vrednicie a tatalui sau care irosise mare parte din zestrea adusa de Zenobia la maritis, Florica din pricina mortii tatalui ei, disparitia barbatului dintr-o gospodarie taraneasca soldandu-se inevitabil cu saracirea. Alegerea Anei are darul sa sporeasca invidia lui George Bulbuc, fecior de gazda unic la parinti, aspirand Ia calitatea de "frunte a flacailor", si caruia ea ii fusese destinata de Vasile Baciu, tatal intr-o oarecare masura declasat datorita patimei betiei in care cazuse dupa moartea sotiei, aducatoarea pamanturilor. Venit mai tarziu si ametit deja la locul adunarii duminicale, Vasile Baciu afla de la George ca fata lui e cu Ion in locul consacrat perechilor si intr-o explozie de nemultumire il umileste, imputandu-i "saran­tocului" indrazneala de a-si ridica ochii la fata lui, hotarata de el lui George. Aceasta interventie are darul de a acutiza rivalitatea celor doi flacai care se descarca dupa hora intr-o bataie la carciuma, subiect de comentarii si barfa nu numai intre tarani, ci si in familia Herdelea, care se situeaza de partea lui Ion, pe care-l apreciaza pentru istetimea si harnicia lui, ca si pentru sprijinul constant in unele treburi gospodaresti. Preotul Belciug era inclinat sa-l sus­tina pe George ai carui parinti instariti contribuiau la strangerea sumei nece­sare "pentru construirea unei biserici noi de piatra, visul cel mai drag al preotului, vaduv fara familie. Pe fundalul firii suspicioase a preotului care-l banuia pe invatator ca urmareste sa-i diminueze prestigiul, aceasta bataie intre flacaii rivali se repercuteaza si asupra relatiilor dintre cei doi, cu con­secinte potential dramatice asupra familiei invatatorului, din cauza starii materiale precare a acesteia. intamplarile de la hora nu fac decat sa coaguleze decizia lui Ion de a o lua pe Ana cu pamanturile ei, de fapt cu tot pamantul lui Vasile Baciu, si, pentru a-l obliga pe acesta la o asemenea cedare, calea sigura este seducerea Anei, sarcina usurata de situatia de orfana de mama a acesteia, la care se adaugase asprimea posaca a tatalui ei, ramas fara sotia iubita, dar mai ales fara mostenitor in linie masculina. Pentru taranul harnic si tenace care reusise prin casatorie sa obtina pamant mult, tinta a ravnei si visului tuturor, fata insemna intr-un fel risipirea victoriei sale, ea duce altuia pamanturile, iar in cazul in care beneficiarul este un "sarantoc", in chip obscur acesta devine si profitorul dusmanit al triumfului sau.

Acestea sunt datele profunde ale rivalitatii - caci rivalitate este - intre Ion si Vasile Baciu, ca si semnificatia subterana, atat a betiei triumfului care-l cuprinde pe Ion cand, in sfarsit, indaratnicul cedeaza, cat si a paraliziei vointei lui Vasile Baciu de a lupta si a legaliza partializarea victoriei rivalului sau. Tanarul se dovedise mai tare si-l ingenunchease. Caracterul teribil al acestei infruntari i-l da miza ei, pamantul, un bun care nu seamana cu nici un altul, caci valoarea lui, inglobandu-le pe cea utilitara si de prestigiu, nu se rezuma la ele, el este putere si a-l stapani inseamna a-i detine puterea, a-ti potenta fiinta; de aici sentimentul aproape religios pe care-l incearca Ion privind imensitatea pamanturilor in fata carora se simte mic si umilit, de aici forma de ritual pe care o imbraca munca pamantului, evidenta in alegerea punctului de incepere a cositului, cu fata spre rasarit, "sa-l vada soarele" cand apare de dupa deal, ca si controversatul gest al sarutarii patimase a pamantului. Tragedia Anei isi are obarsia in calitatea ei de purtatoare a zestrei, fara a fi insa potrivita cu dorinta apriga si devastatoare a celor doi rivali, a tatalui ei, fiindca nu este baiatul care i-ar fi conservat si perpetuat victoria, a lui Ion, fiindca feminitatea ei nu este atragatoare, ci, pentru el, respingatoare. Patetismul suferintei ei de fiinta slaba tanjind dupa tandrete si ispasind prin moarte eroarea de a socoti puterea feminitatii si jertfa virgini­tatii sale indestulatoare pentru cucerirea "fruntii flacailor" alcatuieste un episod de mare subtilitate psihologica urmarind treptata intelegere a esecului, a infrangerii in viata si apoi a victoriei tragice asupra fricii de moarte. inca inainte de aceasta retragere din viata a celei inselate, rivalitatea intre Ion si George, de asta data, se relanseaza, caci atractia lui Ion pentru Florica nu incetase nici o clipa si tocmai acest fapt il determinase pe George, etern inlo­cuitor, sa o ceara in casatorie in momentul in care ravnita pozitie de "frunte a flacailor", ce-i revenise dupa insuratoarea lui Ion, i-a fost amenintata de revenirea de la oaste a altui flacau. Fericit pentru aceasta indoielnica revansa, George gusta din plin confirmarea valorii sale chiar de catre invingatorul Ion, care-l cauta aproape zilnic spre a se sfatui asupra treburilor gospodaresti, in fapt spre a fi alaturi de Florica. Spre deosebire de Ana care intelesese ca Ion "o pofteste" pe Florica, George nici nu banuieste atractia dintre cei doi, pana cand oloaga Savista, care-l idolatriza, nu i-o dezvaluie. Si atunci nu-i imputa nimic Floricai, ci-l suprima pe invingator, profitand in ultima instanta de starea de betie dionisiaca, s-ar putea spune, pe care o traieste inca o data Ion, de asta data in perspectiva stapanirii femeii iubite. La intrebarea lui George, intors intempestiv acasa intr-o stare de mare tulburare, Ion nici nu pleaca la adapostul intunericului, nici nu-l ataca, ci continua sa inainteze tistuind a liniste cu totul irational.

Peripetiile acestei vieti incheiate tragic sunt urmarite pe fundalul vietii cotidiene a satului antrenand un numar foarte mare de personaje al caror destin se intersecteaza cu cel al eroului, fie in calitate de rivali - cum sunt Vasile Baciu sau George Bulbuc, fie ocazional, ca Simion Lungu, vecinul de tarina caruia Ion i-a luat o brazda din pamantul ce fusese odinioara al familiei Glanetasului, incident amplificat de reactii conjuncturale si cu impact atat de dramatic asupra vietii invatatorului Herdelea. Tocmai bogatia acestor mici incidente cotidiene, domestice - la munca campului, la petreceri si sarbatori, cu prilejul marilor ceremonii ca nunta sau inmormantarea - dau amploarea unica a vietii prin fascinanta putere a autorului de a surprinde o lume diversa in atitudini individualizate exprimand cele mai diferite stari. Scurtele prezentari ce introduc aceste personaje episodice dau relief pregnant reactiilor conjuncturale transformand aceste scurte aparitii in individualitati distincte extrem de vii.



In viata satului cele doua institutii prezente permanent sunt biserica si scoala si, cu toate ca rolul lor specific nu are aceeasi importanta, reprezen­tantii lor se bucura de acelasi prestigiu, fiind implicati ca mediatori, pentru autoritatea de care se bucura, in rezolvarea unor conflicte sau uneori chiar in medierea unor relatii cu autoritatile, cu atat mai mult cu cat limba oficiala, maghiara, le era necunoscuta satenilor. in roman, viata intelectualitatii rurale alcatuieste un plan distinct tocmai fiindca problemele zilnice alcatuiesc materia epica a acestei opere realiste si "domnii", mai cu seama invatatorul care era angajat de stat, trebuie sa-si adapteze dorintele la constrangerile complexei realitati a timpului. Problemele familiei Herdelenilor nu erau in esenta diferite de cele ale unei familii taranesti, fiindca ele sunt problemele dintotdeauna ale oamenilor comuni: grija zilei de maine si asezarea copiilor. Atat doar ca asigurarea zilei de maine insemna in acest caz mentinerea slujbei, dependenta de autoritatile ce practicau o politica de maghiarizare prin intermediul scolii, politica ce contravenea evident dorintelor invatatorului, obligandu-l la dureroase compromisuri. in privinta asezarii copiilor, lucrurile sunt mai complicate, caci, daca soarta domnisoarelor nu era diferita de cea a fetelor de tarani, cu alte cuvinte un maritis la a carui reusita concurau, intr-o masura hotarata de noroc, zestrea si frumusetea, atunci cand era vorba despre baieti, acestia trebuiau sa-si faca o cariera, si in aceasta privinta constran­gerile de natura materiala - scoala fiind scumpa - ca si cele tinand de acomo­darea cu imperativul renuntarii la limba romana si chiar la nationalitate erau mult mai mari. Dincolo de tensiunile cu preotul Belciug, creatoare mai mult de hartuieli, familia Herdelea traieste cu intensitate si dispute maritisul Laurei, o Florica in mediul ei. Cum starea materiala a invatatorului nu-i permitea o inzestrare atractiva pentru pretendenti cu pretentii ca medicinistul Aurel Ungureanu, Laura va ceda la presiunile parintilor, sustinuti chiar si de Titu, si-l va accepta pe Pintea, care este dispus sa o ia si fara zestre, noroc rar pentru tatal ei care va putea sa-i dea casa, singura avere a familiei, mezinei, Ghighitei, al carei rand la maritis se apropia. Fiindca preferinta pentru medicinist nu fusese o mare pasiune, Laura se va acomoda cu usurinta in casnicie, cu atat mai mult cu cat sotul ei se va dovedi afectuos si in stare sa-i ofere un camin fara grija zilei de maine. in ce-l priveste pe Titu, trecut prin
tribulatiile initierii amoroase, fie facand curte romantios-poetica, insa nese­rioasa, unor domnisoare din Armadia, fie suplinind sotul betiv si batran al Rozei Lang, feciorul invatatorului, ce discuta inflamat la beraria intelighentiei din Armadia despre cauza romanilor din Transilvania si sansele lor la o dreptate istorica, intelege ca e prea slab ca sa reziste presiunii oficiale si ca o cariera de ziarist si literat roman inseamna trecerea Carpatilor in Regat. Renunta asadar la a pierde vremea savurand faima de poet cu cateva poezii publicate in "Tribuna Bistritei" si se angajeaza ca functionar prin diverse sate spre a strange banii necesari pentru plecare. Initierea lui in viata adevarata, cu greutatile ei zilnice nespectaculoase, dar adeseori insurmontabile altfel decat cu concesii anihilante ale visurilor, prilejuieste o amplificare a spatiului evo­cat in roman si confera dimensiune rolului istoric al miilor de oameni marunti apasati de griji si obligati sa-si acomodeze nadejdile la masura constran­gerilor in sustinerea cauzei nationale. Puterea lor sta in energia uriasa, in tenacitatea si legatura patimasa cu pamantul a taranilor fara de care sensul cumulat al nadejdilor lor s-ar risipi. Asa se explica cele doua mari evenimente care marcheaza sfarsitul romanului: serbarile Astrei de la Sibiu, la care asista Titu, forma de afirmare a identitatii nationale prin cultura, rod al actiunii intelighentiei, si marea inaugurare a noii biserici din Pripas, la care participa o mare multime de sateni din imprejurimi si inalte fete bisericesti. La hora care incheie marea sarbatoare e prezent tot satul, lipsesc Ion, Ana, George, care-si asteapta judecata, si Florica, despre care umbla vorba ca ar fi gravida. Batranul invatator Herdelea, acum pensionar, a venit din Armadia cu acest prilej si se impaca definitiv cu preotul Belciug, care-si traieste implinirea visului. Si totusi parca nimic nu s-a schimbat, fiindca hora se invarte tot atat de energic si tumultuos, si un alt flacau, "frunte" a celorlalti, si o alta "cea mai frumoasa fata" sunt gata sa-i invite spre a lua parte la petrecerea lor pe "domnisor" - noul invatator tanar - si pe "domnisoara" - Ghighita lui Herdelea, de la care nu-si mai dezlipeste ochii "domnisorul" Zagreanu.
Simetria inceputului si sfarsitului va ramane o constanta a compozitiei tuturor romanelor lui Liviu Rebreanu, asigurand pe de o parte efectul de univers sferic, suficient siesi, al operei, pe de alta parte continuitatea vietii in acelasi ritm etern repetat al cotidianului, ambele cu mare impact in privinta obiectivitatii universului creat demiurgic, o lume care exista ca un dat al realului. Cotidianul, obisnuitul nespectaculos al vietii marunte, poarta in sine totusi Viata in dinamica ei necrutatoare, Istoria. Si cu toate ca eroul al carui nume da titlu romanului nu este decat un flacau animat de aceleasi dorinte ca toti ceilalti si scurta sa viata lasa neschimbat neinsemnatul sat in care a trait, el este totusi un erou de epopee, el este taranul roman caruia-i inchina Rebreanu discursul sau de receptie in cel mai inalt for carturaresc, Academia Romana. Vitalitatea si energia sa sunt prelungiri ale puterii pamantului ca un dat ancestral. Caracterul primar al acestei patimase legaturi, ca si al iubirii ca preferinta absoluta si exclusiva pentru o singura femeie, nu fac din Ion o fiinta primitiva - la urma-urmelor Ion a fost cel mai iubit elev al lui Herdelea si ar fi putut cu usurinta sa devina un "domn" -, ci o faptura cu o forta neo­bisnuita in care puterile vietii se manifesta cu vigoare primordiala, care se simte "acasa" muncind pamantul ce hraneste Viata.

La banchetul de la serbarile Astrei unul dintre organizatori, un medic, ruda prin alianta cu Titu, il gaseste pe tanarul poet nefericit pana la lacrimi de meschinaria micilor interese ale participantilor si spre a-l consola il invata ca toate acestea reprezinta culisele care nu sunt niciodata atragatoare, dar un spectacol nu se priveste din culise, asa incat dezamagitul poet trebuie sa vada scena, adica uriasul efort de afirmare al unui neam coplesit de puterea opre­siva a unui stat, exercitata pe toate caile, politic, administrativ si cultural, dar care nu cedeaza. Preluand metafora scenei si a culiselor ei, putem aprecia ca Rebreanu prezinta lumea din culise, fascinante prin ele insele, caci viata e intotdeauna fascinanta, dar in chiar aceste culise marea scena, sumbra si stra­lucitoare in acelasi timp, se profileaza cu claritate.