Scena finala a romanului Padurea spanzuratilor, de Liviu Rebreanu, arata rezolvarea crizei morale pe care a trait-o personajul principal, Apostol Bologa. "Echilibrul statornic intre lumea ta si lumea de afara", principiul etic din cuvintele tatalui sau, devenite voce interioara, constiinta a lui Apostol Bologa, se realizeaza abia in final prin revelatia iubirii fata de oameni, a iubirii universale. Nici sentimentul datoriei, nici cel national nu ofera echilibrul sufletesc al personajului, ci numai iubirea cea mare, infinita, dincolo de timp si spatiu. Accesul spre aceasta iubire se face in maniera christica, prin mantuire, iar mantuirea se obtine prin suferinta, prin sacrificiul suprem. ("Prea constient ca sa mai poata crede in iluzia datoriei, ca un « bun » cetatean al Imperiului Austro-Ungar, prea sovaielnic pentru a actiona decis ca patriot roman, Bologa devine martir". - Gh. Lazarescu,).

Numai ca Apostol devine martir nu din neputinta de a-si face datoria sau de a fi roman cu adevarat, ci in urma unui proces psihic de limpezire, de descoperire a sinelui, a echilibrului dintre sine si lumea din afara, a razboiului care aduce moartea. Moartea acceptata de erou nu este un accident al vietii, ci un raspuns, o chemare inalta, o eliberare din chingile remuscarilor, ale torturilor interioare, este o impacare, o izbavire. Apostol Bologa nu doreste salvarea trupului, ci salvarea sufletului,de aceea scena mortii are o maretie mioritica.

El ridica ochii "spre cerul tintuit cu putine stele intarziate(...) Drept in fata lucea tainic luceafarul, vestind rasaritul soarelui."


. El moare acceptand moartea, chiar dorind-o, pentru ca isi potriveste singur streangul "cu ochii insetati de lumina rasaritului".

Murind, privirile ii zburau, nerabdatoare, spre stralucirea cereasca."

Trupescul si sufletescul, cele doua dimensiuni ale fiintei umane, sunt sugerate simbolic in scena finala a spanzurarii lui Apostol Bologa. Groapa care-i asteapta trupul este simbolul suferintei pamantesti ("pamantul deschis ca o rana urata, galbuie"), iar cerul care-i asteapta sufletul este simbolul fericirii eterne (stralucirea cereasca"). De aceea Apostol " isi simte trupul atarnand ca o povara ", in vreme ce sufletul se inalta spre lumina. (Luceafarul de dimineata).