Romanul Padurea spanzuratilor este o drama de constiinta a omului pus fata in fata cu o istorie necrutatoare. Pe fundalul evenimentelor tragice din primul razboi mondial, tanarul Apostol Bologa - roman din Transilvania integrata pe atunci in Imperiul Austro-Ungar, traieste o experienta cu implicatii existentiale; in limitele ei, notiunile: viata, moarte, iubire, datorie, Dumnezeu, suferinta si izbavire isi schimba continutul.

Rebreanu isi realizeaza eroul prezentandu-i viata la nivelul a doua timpuri:
 -  trecutul infatisat prin retrospectiva asupra copilariei si adolescentei personajului si
-  prezentul cuprinzand partea ultima a vietii,aceea in care - mustrat launtric de partea de vina pe care o avea in condamnarea lui Svoboda - Bologa se indreapta si el spre spanzuratoare.
Procesul de constiinta al personajului incepe chiar in clipa executiei Iui Svoboda, cand Bologa "...simti limpede ca flacara din ochii condamnatului i se prelingea in inima ca o imputare dureroasa".

Ulterior, bravand din nevoia de a le demonstra celor din jur si mai ales siesi justetea sentintei la care subscrisese, personajul confirma faptul ca increderea i se clatina. De altfel, intalnirea cu Klapka joaca un rol important in evolutia sufleteasca a lui Bologa si dupa ce primul ii destainuise motivele mutarii sale pe frontul rusesc, o "ura noua, plamadita in sufletul lui pe nesimtite" il va face pe locotenentul roman sa vada altfel razboiul:

"... ii incolti in minte o idee ca un carlig: ce cauta el aici?".

Se contureaza, inca de pe acum, marea drama a lui Bologa: neconcordanta intre teoria sa despre patrie si realitatea cruda a razboiului.
Adevarata trezire a constiintei etnice a tanarului roman se petrece atunci cand este instiintat ca peste cateva zile, divizia lui va fi mutata pe frontul din Ardeal. Gandul dezertarii i se infiltreaza in minte mai intai nebulos, ca o posibilitate, pentru a deveni hotarare atunci cand generalul ii refuza mutarea pe un alt front.

Dinamica trairilor sufletesti ale eroului este urmarita si in timpul a doua evenimente-cheie. Primul l-a constituit discutia cu un prizonier adus la Lunca si interogat; Apostol Bologa serveste ca interpret, iar cuvintele prizonierului (^udar romani ca dumneata..") ii trezesc in suflet nevoia adanca de disculpare. in aceste conditii, dezertarea constituie una dintre formele posibile de izbavire, singura pe care o vede.

Al doilea eveniment este convocarea lui Bologa la comandamentul diviziei, pentru a face parte din curtea martiala ce urma sa condamne la moarte niste tarani acuzati de spionaj. Drumul facut cu masina spre comandament constituie una dintre cele mai bune pagini ale romanului; constiinta dilata ceea ce vede ochiul, incat cei sapte tarani spanzurati sunt multiplicati la nefarsit, iar drumul capata proportii incredibile; putin mai tarziu, coplesit de impresia asemanarii spanzuratilor, "Apostol se cutremura (...) si deodata isi zise: e Svoboda... privirea lui".


Ziua factstiana a lui Bologa incepuse si, pentru a nu mai incheia un pact cu, diavolul incearca sa dezerteze, in aceeasi noapte, pe frontul romanesc, dar este prins, judecat si -condamnat. Autorul urmareste - cu o rara forta de penetratie psihologica - ultimele ore ale existentei personajului: invalmasirea gandurilor, renuntarea la aparare, drumul pana la locul executiei, momentele in care condamnatul nu-si recunoaste propriul nume scris pe cruce, pana la lumina apoteotica din final, izbucnita din ochii lui Bologa, odata cu primele raze ale soarelui, ca intr-o noua Geneza in care Omul este proiectat pe fundalul Universului.

"Padurea spanzuratilor" este construita, in intregime, pe schema unei obsesii, dirijand destinul eroului din adancurile subconstientului" (Tudor Vianu).
Obsesia se instaleaza in subconstientul lui Bqloga odata cu asistarea la scena spanzuram lui Svoboda: in momentul mortii, o lumina mare i se raspandeste cehului pe figura si "cu privirea lucitoare, cu fata alba si luminata, parea ca vrea sa vesteasca oamenilor o izbanda mare.."

. Din acea clipa, lui Bologa ii este sete de lumina, aceasta devine "glas" al neantului catre care personajul se indreapta ca un halucinat. Ulterior, avand misiunea de a distruge un reflector din zona inamicului, Bologa isi simtise sufletul sfasiat pentru ca pierduse "desmierdarea razelor tremuratoare".

Dupa ce reflectorul este spart, imaginea luminii contopind lucirea din ochii cehului cu viziunea lui Dumnezeu, il ridica pe cel ucis la dimensiuni divine: "si stralucirea i se parea cand ca privirea lui Svoboda sub streang, cand ca vedenia pe care a avut-o in copilarie, la biserica, in fata altarului, sfarsind rugaciunea catre Dumnezeu".

Chemarea neantului se mai aude o data in clipa sosirii la locul executiei sale cand, ridicand ochii, vede lucirea alba a spanzuratorii in care "se deslusea ceva straniu".



Ca si Dostoievski, Rebreanu analizeaza trairile sufletesti ale omului in clipa trecerii in nefiinta; de data aceasta, sub lumina rasaritului catre care se indreapta "insetatf ochii condamnatului, el devine un nou Crucificat, dobandind iertarea.