Poezia
face parte din volumul "lauda somnului", aparut in
1928, si este o expresie a destramarii totale a lumii, pornind
chiar din toposul sacru, al echilibrului total si vesnic. Sub influenta
imaginilor expresioniste, ce prevedeau un Menschheitsdammerung ("amurgul
] omenirii"), pana si Paradisul este silit sa respecte legile disolutiei,
ale entropiei demolatoare. j Adam a fost izgonit din Rai, pentru ca
a avut cutezanta de a gusta din fructul oprit, si, ca urmare, incalcand
legea divina, a fost sortit sa aiba un "corp de lut", nu unul
de "lumina".
Omul este, dupa cum spun scrierile apocrife crestine,
o fiinta imperfecta ce se chinuie din greu si fara sorti de izbanda
sa redobandeasca statutul initial. Aceasta incercare de regasire a omului
din vremurile mitice se pare ca este din ce in ce mai indepartata in
perioada moderna, pentru ca omul, prea ocupat de o prea tehnica civilizatie,
a uitat de sine insusi. Pasajul biblic vorbeste de acea clipa nefasta
a omenirii cand omul a fost alungat din Paradis, blestemat sa moara,
sa odrasleasca si sa munceasca din greu pamantul pentru a obtine bucatele
necesare vietii:
"Si izgonind pe Adam, l-a asezat in preajma raiului
celui din Eden si a pus heruvimi si sabie de flacari valvaitoare sa
pazeasca drumul spre pomul vietii".
La fel ca in vechile mituri,
exista un "pom al vietii", capabil sa regenereze fiinta: denumirea
este simbolica, sugerand sursa de energie ce poate face un corp decrepit
sa redevina tanar. Pom al vietii exista si in legendele germanice, asa
cum ambrozia era folosita de zeii greci pentru a se pastra mereu nemuritori
si tineri.
Lumea
sufera insa, indeosebi in poezia expresionista, dar si in poezia traditionalista
romaneasca, un proces de instrainare de creatia divina, expresie a pierderii
"sentimentului originar al vietii" (Ov. S. Crohmalniceanu),
din vina civilizatiei tehnice, a oraselor ce distrug orizontul mitic
al satului. Poetul canta acum "tristetea metafizica" a destramarii
a insesi "geografiei mitologice" pe care se intemeiaza ordinea
universala. La intrarea in Paradis, un portar mai tine in mana "un
cotor de spada fara de flacari", semn ca insesi materiile divine
se pot degrada. Flacarile sunt sursa de energie a Universului, care
in permanenta se regenereaza; iranienii vorbesc chiar de o pestera ascunsa,
unde arde Flacara Vesnica si se afla cei doisprezece intelepti. Focul
este sursa de imortalizare: cei ce reusesc sa treaca de flacarile focului
sacru scapa, nu mai sunt supusi banalului proces de extinctie. Focul
elibereaza materia, o transfigureaza, o "solidifica" in forme
bine cunoscute. infrangerea Portarului vine de nicaieri, dintr-un orizont
necunoscut, poate chiar din cel ce produce acum o fanata "corola
de minuni a lumii", insinuandu-se in constiinta sacra a personajului:
"Nu se lupta cu nimeni,
dar se simte invins".
Paradisul devine,
dintr-un taram al tineretii, undeserafimii traiesc intr-un upivers
de flacari sacre, un spatiu desacralizat, morbul descompunerii
alterand ordinea prestabilita a lumii chiar in centrul ei originar.
Aici serafimii au "parul nins", carunt, infatisarea batrana
nemaifiind un joc al aparentei, cum se intampla la zeii germanici din
povestirile vechi nordice sau la zeii daci, care iau infatisarea senectutii
eterne pentru a prefigura intelepciunea, facand sa fie mai bine ascultati,
ci un simbol al descompunerii totale: "serafimi cu parul
nins
inseteaza dupa adevar,
dar apele din fantani
refuza galetile
lor".
Decadenta Paradisului se reflecta in degradarea lumii: apa,
element primordial al creatiei, dar si al cunoasterii, nu accepta "galetile"
serafimilor, adica refuza cunoasterea transcendenta. Gravitatia, simbol
al materialitatii apasatoare, creste: moartea este prefigurata de aceasta
greutate crescanda, iar o tristete metafizica se abate asupra lor, coplesindu-i
prin nefacere:
"arhanghelii se plang de greutatea aripelor".
Lumea
se retrage in ea insasi, se pregateste sa moara, pentru ca luminile
primordialului
Fiat lux! se sting una cate una, chiar porumbelului
Sfantului Duh revenindu-i teribila sarcina a
extinctiei universale.
Distrugerea lumilor prefigureaza, ca si in
"Scrisoarea I"
a lui Eminescu, un alt ciclu temporal, sugerand insa ca la Blaga
exista o entitate dincolo de cea suprema, un Dumnezeu dincolo de Dumnezeu,
care incearca sa regaseasca puritatea pierduta a lumii, perfectiunea
fiintei omenesti, pentru ca destramarea Paradisului inseamna resemnarea
omului in fata neantului, tristetea funciara a celui napastuit, incapabil
sa mai faca fata schimbarii:
"Trece printre sori vecini
porumbelul
sfantului duh,
cu pliscul stinge cele din urma lumini."
Frigul, inexistent pentru ingeri, isi face simtita totusi prezenta. Paradisul
se banalizeaza, devine terestru, arhangheli cu aripi de plumb "Arand
fara indemn
cu pluguri de lemn", "Noaptea ingerii goi
zgribulind
se culca in fan:
vai mie, vai tie".
Vaietele, expresii ale neputintei
umane, neputand exista intr-o lume perfecta, formeaza un cor prevestitor
al Apocalipsei ce se apropie. Demolarea fundamentelor materiale si energetice
ale lumii se contureaza prin aceasta imposibilitate de a se regasi starea
initiala. Somnul ingerilor este o prefigurare a mortii, un inceput al
acesteia. Ei sunt "goi", dezbracati de aura sacra, pribegi
intr-un univers instrainat, devenit deodata ostil.
Apa, regeneratoare a vietii, refuza galetile ingerilor si se va umple
de paianjeni, simbol al decaderii totale:
"paianjeni multi au umplut
apa vie,
odata vor putrezi si ingerii sub glie,
tarana va seca povestile
din trupul trist".
ingerii, dupa ce au fost supusi gravitatiei,
nemaiputand sa o controleze, sunt adusi pe pamant, devin muritori, iar
uitarea se asterne peste lumea lor. Apocalipticul se instaleaza treptat,
conform conceptiilor maniheiste, dupa care lumea se apropie de un sfarsit,
precedat de o degradare treptata a divinului si a pamantescului. Pamantul,
prin culoarea sa neagra, asociata cu gravitatia, sugereaza simboluri
ale mortii, ale descompunerii, metafore revelatorii ale unei
materii dezesentializate, fara nici un atribut divin, prin care colcaie
viermii putrefactiei si uitarea. "Tarana va seca povestile", miturile originare, ca semn al uitarii absolute, al stergerii din arhitectura
sacra a lumii a insusi Cuvantului creatiei.
Poezia
are un ton de litanie tragica din scrierile apocrife, prevestind
Apocalipsul, fiind invadata de tristete, tristetea trupului de lut,
fara nici o ancora divina, extinsa pana la dimensiunile intregului univers,
ca o tragica muzica a sferelor, scapate in spatii din centrul
sacru al lumii, din care fortele stihiale au disparut.