Texte ce pot fi alese ca suport al demonstratiei: Tudor Arghezi, Testa­ment, Flori de mucigai, Caligula, Dor dur, Ruga de seara, Ex libris, Portret, Nehotarare, Psalmi; Lucian Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Catre cititori, Scrisoare, Autoportret, Biografie, Fiu al faptei nu sunt; Ion Barbu, Timbru, Joc secund (Din ceas dedus...).

Orientari teoretice

Daca traditionalismul este un fenomen autohton, fara corespondent in plan european, modernismul este o orientare estetica de larga circulatie. La noi, termenul desemneaza global orientarile opuse samanatorism-poporanis-mului antebelic si ortodoxismului promovat intre cele doua razboaie mon­diale de revista "Gandirea", ilustrand efortul de sincronizare a literaturii noastre cu modelele europene.

Prin modernism, literatura noastra inceteaza sa vizeze obiective sociale sau nationale, ea nu-si mai propune sa ilustreze teza specificului national, ci sa dea expresie sufletului uman universal. Debarasata de componenta ideologica social-politica, de etic si etnic, literatura romana modernista, deci si poezia, vizeaza cu predilectie sensul estetic, prin cultul formei, rafinamentul limbajului si al constructiei textuale. Eugen Lovi-nescu considera ca "innoirea limbajului" si "intelectualizarea emotiei" sunt caracteristici ale poeziei romanesti moderniste. Valoarea ei estetica, precum si aspiratia spre estetism, o despart de samanatorism, pe care criticul il con­sidera un fenomen de "decadenta poetica".



Lirica modernista accentueaza primatul ambiguitatii, polisemiei, obscu­ritatii asupra retoricii, ca si pe acela al imaginatiei asupra imitatiei sau con-fesiei. Hugo Friedrich, in Structura liricii moderne defineste poezia moderna drept "romantism deromantizat", caci poezia nu se mai doreste a fi un limbaj al sentimentelor, ci "un limbaj fara obiect comunicabil":

"Notiunea de sen­timent indica o destindere prin retragerea intr-un spatiu sufletesc interior, pe care si cel mai solitar il imparte cu toti cei in stare sa simta. Tocmai aceasta familiaritate comunicativa o evita poemul modern, facand abstractie de umanitate in sens traditional, de traire, de sentiment, adeseori chiar si de eul personal al poetului. Acesta participa la obiectul imaginatiei sale nu ca per­soana particulara, ci ca inteligenta poematica si operator al limbajului..."

. Textul poetic modern se va caracteriza, in opinia acestui critic, prin "obscu­ritate", "tensiune", "magie lexicala", "mister", "desentimentalizare".

Proprie liricii moderne ii este, de asemenea, redimensionarea categoriei estetice a frumosului prin utilizarea elementelor ne-poetice, decadente: banalul, trivi­alul, monstruosul, uratul, grotescul, absurdul.

Atat in plan european, cat si in spatiul romanesc, modernismul desem­neaza poetici dintre cele mai diverse, postromantice: simbolismul, erme­tismul, expresionismul, avangarda (suprarealism, dadaism, constructivism, integralism). Vazute in devenirea lor istorica, acestea refac traseul devenirii constiintei poetice moderniste, ca si pe acela al re-definirii liricului insusi, ca gen cu trasaturi si legi specifice, diferit de epic si dramatic. Preocupati sa confere poeziei constiinta de sine, modernistii contesta atat definitia clasica a liricului (potrivit careia poezia e un limbaj mai inalt fata de cel comun, dar a carui logica nu difera in mod substantial de a acestuia), cat si pe cea data de romantici, pentru care lirica este un gen al sentimentelor, al inimii. E abolita astfel doctrina imitativa, clasica, si cea expresiva, romantica, in favoarea uneia imaginative, care afirma specificitatea absoluta a limbajului poetic, intraductibilitatea lui in limbaj comun, separarea decisa a logicii poeziei de cea a prozei, orientarea interesului spre spatii aflate dincolo de lumea reala. Din meditatie asupra lumii, poezia devine meditatie asupra limbajului si asupra ei insesi. Asa se explica preferinta poetilor modernisti pentru poeziile de tip arta poetica. in modernismul tarziu, din acelasi acut interes pentru problema limbajului se va naste tentatia demolatoare indreptata atat impotriva conventiilor literare, cat si a limitelor limbajului insusi. Experimentele ce vizeaza anularea granitelor care despart limbajul de muzica sau de pictura (muzicalitatea simbolista, caligramele lui Apollinaire) vor fi radicalizate de avangardisti (pictopoezia de la "75 H.P."

, dicteul automat suprarealist sau colajul dadaist).

Arta poetica ilustreaza tocmai orientarea poeticului asupra lui insusi, caracterul autoreferential al poeziei moderniste. Constiinta lingvistica si nevoia teoretizarii sunt simptomele modernitatii in orice arta, deci si in lirica. Fara sa aiba un tipar formal specific, poeziile de tip arta poetica sunt o specie aparte, definita pe componenta tematica, prin care poetul isi afirma sau interogheaza raporturile sale cu lumea, cu transcendenta, cu cititorul sau cu limbajul. Structurate de obicei monologic si confesiv, sub semnul discursului asumat prin persoana intai, artele poetice sunt expresii ale convingerilor proprii ale creatorilor, referitoare la misiunea poetului si la functia poeziei. Datorita caracteristicii lirismului modern de a produce texte autoreferentiale, aproape orice poezie modernista poate fi "citita" ca arta poetica.

Lucian Blaga: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Arta poetica Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, plasata in des­chiderea volumului Poemele luminii, este o marturie metaforica a viziunii poetului asupra lumii, cunoasterii si omului. Natura confesiv-declarativa a textului este sustinuta prin pronumele "eu", care apare in titlu si e reluat apoi insistent pe parcursul poeziei. Eul liric isi enunta de la inceput, prin titlul poeziei, o convingere intima, generatoare a unei viziuni totalizatoare, cu con­secinte etice si mai ales estetice, - aceea a refuzului de a interveni cu bruta­litate, periclitand echilibrul fragil al lumii si strivindu-i frumusetea. Poetul atribuie sintagmei "corola de minuni a lumii" valoare de metafora revela­torie, avand forta de a imagina un univers structurat dupa model platonician, circular, perfect, in care fiinta umana este plasata privilegiat, in centru. Meta­fora sugereaza o lume care are frumusetea, dar si fragilitatea florii, asupra careia orice interventie violenta poate avea consecinte distructive.
Confesata, atitudinea poetului devine mesaj, prin reluarea identica a titlului in primul vers al poeziei:

"Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
si nu ucid
cu mintea tainele ce le-ntalnesc
in calea mea
in flori, in ochi, pe buze ori morminte."


Cea care are forta de a "strivi", adica de a deforma si chiar de a ucide, este, in viziunea poetica blagiana, "mintea", ratiunea sau -in limbajul filosofic al aceluiasi creator, cunoasterea paradisiaca, de tip logic. Calea rationala de cunoastere nu e adecvata pentru cazul in care obiec­tul de cunoscut apartine sferei "tainelor".

Marile inefabile ale existentei, precum iubirea, frumusetea, sufletul, moartea, nu pot fi patrunse de ascutimea mintii, ci doar contemplate, asumate prin iubire. Misterele se arata omului, vin "in calea" sa si, pentru a se lasa cunoscute, se intrupeaza in "flori, ochi, buze ori morminte", ca parti fanice (care se arata) ale unor mistere al caror miez criptic (ascuns, codat) se refuza intelegerii logice. in acest joc de-a v-ati ascunselea prin care lumea isi dezvaluie frumusetea, pastrandu-i insa ca pe o taina sacra intelesul, rezida intreaga putere fascinatorie a "corolei".

Ea isi ademeneste admiratorii, firile contemplative, intr-un dans magic, tentator si panerotic, prin care frumusetile cele mai fascinante stiu sa ramana si cele mai putin tangibile. E aici un joc al distantelor si al aparentelor. "Flori", "ochi", "buze", "morminte" - simboluri duale - fac parte din lumea obisnuita, accesi­bila, dar sunt porti de acces spre necunoscut. Fiecare e o diferentiala divina, un fragment al Marelui Anonim care e si misterul ultim. Altfel spus, lumea contine, in insasi materialitatea sa, sacrul - sofianica intrupare in organic.
Vaca. floarea incanta prin suavitatea ei perfect geometrica, ea ramane mis­terioasa, caci frumusetea insasi e o mare taina; in plus, ea conoteaza prin fulguranta ei viata trecerea timpului, fragilitatea formelor vii, stranietatea nepamanteana a perfectiunii, ca si pe cea a sexualitatii pure, a rodului si a mortii din care viata se hraneste intr-un infinit ciclu. Ochii sunt porti de tre­cere dinspre lumea launtrica inspre in afara, dar si oglinzi in care doua interi-oritati se iau in posesie reciproc. Receptarea mesajelor din exterior, ca si transmiterea de inteles spre afara, fac, prin ochi, ca limbajul in cuvinte sa fie suprimat si dublat printr-o forma esentializata, in sine misterioasa. Buzele inchid taina cuvantului, a cantecului, a sarutului. Mormantul, loc al spaimelor si al asteptarii resurectiei, condamnare finala si promisiune a vietii vesnice, e si taina stramosilor, a istoriei vazute ca succesiune de generatii. Lumea in care traim e, deci, un palimpsest de mistere ascunse sub aparenta cotidiana. Subiect cunoscator, omul poate deveni subiect creator daca renunta la inte­lectualism in favoarea entuziasmului si a iubirii, ca mod de raportare la mistere. Ceea ce paginile filosofice blagiene vor numi ulterior minus-cunoas-tere nu e o abdicare a fiintei umane de la cunoastere, ci un mod de a concepe lumea ca efect al unei creatii, ca produs perfect, corola a unui creator divin, intr-o carte scrisa in aceeasi perioada cu poeziile din Poemele luminii (anii 1915-1919), Pietre pentru templul meu, Blaga nota:

"Lumea oricum am lua-o e mare si minunata: sau o consideram existand prin sine sau ca aparitia unui ce ascuns in ea, sau ca simbol al unui ce mai presus de ea."

Astfel perceputa, lumea si realitatea nu pot fi considerate "un joc de puteri oarbe, pe care le putem aranja in ecuatii algebrice".

Lumea-corola de minuni e un mare mister creat de o divinitate generoasa ce-si cheama spre ea creaturile, un seducator abis ce-l absoarbe pe omul vrajit si coplesit de frumusete. intr-un articol publicat in ziarul Romanul, in anul 1915, Lucian Blaga reia aceeasi idee:

"Nu pot sa nu admit o viata ce se ascunde in dosul aparentelor [...] De pretutindeni auzim zvonul necunoscutului, si cineva ne spune ca atunci suntem mai valorosi, cand prin entuziasmul sau iubirea noastra, printr-un gand sau fapta mare adancim si mai mult misterul acestei lumi despre care suntem obisnuiti sa credem ca nu simte, nu judeca...."


Intre frumusete si mister exista, in opinia poetului, o deplina echivalenta: numai ceea ce se sustrage intelegerii rationale - deci deplinei posesiuni distructive - poate fi frumos, poate fascina, provoca nostalgii si orchestra contemplatii. Minunea e, asadar, simbioza dintre frumusete si taina, ea e un reflex al transcendentei in lumea profana. Destinul creatorului de arta, deci si al poetului, este acela de a-si asuma prin contemplatie marile mistere ale lumii si ale fiintei. Acest fel de a fi in lume este cel care il singularizeaza pe poet, il face diferit de cei multi, de altii. in relatia eu-altii, poetul se defineste pe sine ca destin de exceptie, ca fiinta solitara, opusa celor multi, "luminii altora".

Modul in care lumea se reflecta in constiinta, tipul propriu de "lumina" este, de fapt, elementul care il face pe artist diferit de cei pe care Blaga ii numeste in alta poezie "fiii faptei", care sunt "fara de numar".



Prin
doua opozitii, "eu"
"altii", "lumina mea"
"lumina altora", textul poeziei capata simetrie, subliniind, in acelasi timp, cele doua atitudini divergente pe care omul le poate adopta in fata lumii, in cunoastere: rationala, logica {cunoasterea paradisiaca) si meta-logica, prin eros, contemplatie sau extaz mistic, (cunoasterea luciferica). Eul blagian stie ca inteligenta care nu-si asociaza emotia are efecte profanatoare asupra misterelor si frumusetii lumii. Poetul, fiinta cu vocatie creatoare, nu poate decat sa "sporeasca" tainele, sa adauge "corolei de minuni" o alta minune, cea a poeziei, a creatiei sale. De aceea, cunoasterea la care el poate face apel e una sintetizatoare, prin care misterele sunt inglobate fiintei, facute ale ei prin iubire. Ultimele versuri ale poeziei motiveaza atitudinea asumata:

"caci eu iubesc
si flori si ochi si buze si morminte."

Iubirea, ca si creatia, sunt forme luciferice de cunoastere care-l definesc pe om, in insasi esenta omeniei sale, facand din el un analogon al Marelui Anonim. Refuzul intelegerii logice a lumii, in favoarea celei doban­dite prin contemplatie, prin apropiere sufleteasca de taine este tocmai ceea ce ii garanteaza eului liric statutul de fiinta creatoare.
Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii exprima o conceptie este­tica perfect coerenta, cristalizata inca de la debut si ramasa definitiva pe parcursul unei creatii ale carei fundamente vor fi, asa cum observa criticul George Gana, "sentimentul misterului cosmic", "melancolia" si "vocatia cre­atiei".

Poemul prefigureaza, in forma metaforica, ideile cristalizate de catre filosoful Blaga, mai tarziu, in teoria minus-cunoasterii din Eonul dogmatic.