Intr-o cosmogeneza intemeiata pe principiul primordial al luminii, insasi nasterea fiintei este, pentru Lucian Blaga, imersie in lumina, continuare fireasca a creatiei prime:

"Unde si cand m-am ivit in lumina, nu stiu,
din umbra ma ispitesc singur sa cred
ca lumea e o cantare.
Strain zambind, vrajit suind,
in mijlocul ei ma-mplinesc cu mirare."

E un mister al eului ce nu-si poate explica originea, osciland intre umbre si lumini, armonizate prin cantec, prin chemare catre inalt si implinire, in vraja continua, in miracolul perpetuu al cunoasterii de sine.

"Biografie", care deschide volumul "Lauda somnului" (1929), este o arta poetica ce cuprinde, intr-o sinteza extrem de sugestiva, ideile si temele majore ale poeziei lui Lucian Blaga, explorate in volumele anterioare, "Poemele luminii" (1919), "Pasii profetului" (1921) si "in marea trecere" (1924): nasterea din lumina a cosmosului si, prin corespondenta deplina a sufletului cu armoniile acestuia, si a omului; miracolul orizontului de mistere niciodata revelate de ajuns, amestec de lumini si umbre care creeaza spatiile definitorii ale existentei, marea trecere si moartea; dihotomia fiintei umane, oscilante intre flacarile iadului si luminile raiului; comunicarea, "schimbul de taine cu stramosii", in spatiul ancestral romanesc, "vatra" strabuna, spre care nazuieste printr-o acuta nostalgie a originilor; intoarcerea catre sine si catre adancurile primordiale ale fiintei si ale lumii, contopite, in faptul serii, in regim nocturn, prin marele somn cosmic; sangele ce se trage, "ca un val", "inapoi in parinti" ("Somn"), vehicul pagan catre inceputuri; "marea trecere", miracolul vietii si al mortii, unite intr-un continuum temporal inevitabil; povara "stelei", a destinului uman adanc corelat, in armonie deplina, cu misterele cosmice.

Lumea intreaga, alcatuita din alternante pozitive si negative, din lumini si umbre, din armonii ale contrariilor, e perceputa de eul liric ca o imensa cantare, un punct de contingenta cu puterea divina si cu intregul existent in infinite fatete. Cuvantul, instrainat de Vocatia originara a logosului, care fixa un punct de coincidenta magica intre semn si obiect (cum spune I. Pop), devine incapabil de mari revelatii, creand marile dihotomii ale fiintei si ale lumii:


"Cateodata spun vorbe cari nu ma cuprind,
cateodata iubesc lucruri cari nu-mi raspund.
De vanturi si ispravi visate imi sunt ochii plini,
de umblat umblu ca fiecare:
cand vinovat pe coperisele iadului,
cand fara pacat pe muntele cu crini."

Sesizand scindarea ireversibila cuvant-obiect (cuvintele devin "stinse in gura"), poetul are nostalgia cantecului, care, in opinia lui I. Pop, inseamna "o recuperare a tacerii initiale", "o prelungire, in lumea creatului, a tacerii originare", catre un Tot "imnic" ce reprezinta muzica ascunsa a intregului univers. Refuzata cunoasterii umane, aceasta stare primordiala de gratie devine, in alta poezie, tot cu tenta de portret si de arta poetica, eterna, "muta, seculara cautare,
de totdeauna
si pana la cele din urma hotare" ("Autoportret").

Comunicarea cu inceputurile, cu primordialul si divinul, se face in cercul inchis al vetrei, spatiu prin excelenta hipnotic, singura cale de trecere peste hotarele mortii, de circulatie a sevelor vitale, ca o energie cosmica, de-a lungul generatiilor:

"inchis in cercul aceleiasi vetre
fac schimb de taine cu stramosii,
norodul spalat de ape subt pietre.
Seara se-ntampla mulcom s-ascult
in mine cum se tot revarsa
povestile sangelui uitat de mult".

Poetul devine un receptacul al povestilor magice ale trecutului, un segment temporal ce reconstituie, sub semnul noptii si al somnului, legatura cu stramosii, de fapt eternitatea fiintei, care zilnic, in regim diurn, "se imprastie" in furtuna vietii, "in marea trecere".

Aceasta metafora revelatorie, reluata din volumul anterior, din 1924, este si un punct de plecare catre celalalt taram, al umbrelor, inchizand circuitul complet al existentei, in care omul poarta marea povara a destinului ce isi are inceputul in orizontul celest, in stelele eterne:

"Cu cuvinte stinse in gura
am cantat si mai cant marea trecere,
somnul lumii, ingerii de ceara.
De pe-un umar pe altul
tacand imi trec steaua ca o povara."

"Steaua ca o povara" este metafora sublima a unui destin supus destramarii temporale, scufundarii treptate in neant. in poezia "Epitaf, stelele inaltului se regasesc, in simetrie perfecta, in adancuri, preluand din nou fiinta si inscriind-o din nou in circuitele eterne:

"Apoi ca frunza cobori. Si tarna
ti-o tragi peste ochi
ca o grava pleoapa.
Mumele sfintele -
luminile mii
mume sub glii
iti iau in primire cuvintele. inca o data te-adapa."