Poezia "Cantareti bolnavi", din volumul "La cumpana apelor" (1933), este o expresie a tristetii metafizice ce cuprinde treptat universul poetic blagian, ajuns la o culme, o "cumpana" a echilibrului, a armoniei sale, dupa care urmeaza declinul, destramarea. Poezia lui Lucian Blaga inregistreaza etape distincte ale evolutiei sale, de la vitalismul expresionist din "Poemele luminii" (1919) si trairea extatica, sub semnul "panismului", din "Pasii profetului" (1921), pana la aparitia primilor fiori metafizici, de neliniste, din volumul "in marea trecere" (1924), stare accentuata in volumele urmatoare, "Lauda somnului" (1929) si "La cumpana apelor" (1933). O boala secreta patrunde in lume, isi lasa semne crepusculare, mistuie fiintele si lucrurile, patrunde in suflete, eul liric receptand fiorul adanc al stingerii. Poetii, sesizand declinul lumii, semnele apusului, devin "cantareti bolnavi", receptacule ale unui morb universal:

"Purtam fara lacrimi
o boala in strune
si mergem de-a pururi
spre soare apune".

E o maladie a intregii firi, care afecteaza acuitatea simtirii lirice si atinge insusi cuvantul, aflat intr-o indepartare tot mai mare de forta creatiei initiale:

"Ni-e sufletul spada
de foc stinsa-n teaca.
Ah iarasi si iarasi
cuvintele seaca."

Poezia exceleaza in exprimarea conditiei poetului aflat in miezul unei lumi pornite catre declin, oglinda tulburata a semnelor de stingere a acesteia. E un registru liric al extinctiei agonice, deslusite intr-un camp semantic al suferintei:

"lacrimi", "boala", "rani", trepte ale inscrierii eului liric intr-un spatiu maladiv profund. insusi sensul coborator al privirii, al mersului spre soare apune se inscrie pe o panta a declinului ireversibil.


Ca si arhanghelii bolnavi din "Paradis in destramare", sufletul, arma de lupta a poetului, de expansiune lirica, este, in formulare metaforica, "spada
de foc stinsa in teaca".




Ca si dezorganizarea topografiei sacre din poezia amintita, cuvantul originar, creator de lume, isi pierde puterea, seaca. Peste lume se intinde un "vant vesnic" care ii plange stingerea "prin cetini de zada".

Fiinta poetului, a poetilor aici, ceata pribeaga, instrainata tot s9x4622st14fxk mai mult de propria lume, se eterizeaza, devine punte catre transcendenta, dualitate de mit si real:

"Purces-am in lume
pe punti de balada".

Poetii formeaza in amurg cohorte pribege, purtand inca simbolurile puritatii, alterate insa de semnele sfarsitului, ajuns si in suflet, "sub armura":

"Strabatem amurguri
cu crini albi in gura.
inchidem in noi un
sfarsit sub armura."

Prima strofa se repeta ca un avertisment, devenind penultima, pecetluind destinul unei lumi aflate in pragul apusului. Fenomenul crepuscular inevitabil deschide insa, pentru poet, noi izvoare de cunoastere, de cantec si de mister, accentuate intr-o suferinta lirica ce nu se mai termina:

"Rani ducem - izvoare -
deschise subt haina.
Sporim nesfarsirea
C-un cantec, c-o taina."

Sub aspect prozodic, "Cantareti bolnavi" se caracterizeaza printr-o maxima concentrare a limbajului, metaforele fiind relevante, puncte de conexiune intre eul liric si semnele unui univers aflat in destramare, poezia neavand propriu-zis imagini reprezentabile spatio-temporal, cat mai ales simboluri ce concentreaza multiple semnificatii ale bolii de care sufera intreaga fire. Masura scurta a versului, de numai sase silabe, confera o mai mare precizie mesajului liric, iar rima, instituita numai intre versurile doi si patru, marcheaza existenta de fapt a versurilor lungi, de douasprezece silabe, alcatuite din doua hemistihuri, cu cezura la mijloc (dupa primul si al treilea vers), o astfel de intregire a masurii metrice sugerand mai pregnant ratacirea fara capat prin lume a poetilor pribegi, atinsi de maladia ce se revarsa peste fire. De altfel, "Cantareti bolnavi" este numai un segment din discursul liric mai amplu al ultimelor volume de poezii ale lui Lucian Blaga, alta fateta a aceleiasi tristeti metafizice exprimate si in "Ioan se sfasie in pustie", "Boala", "Heraclit langa lac", "Sta in codru fara slava", "Ani, pribegie si somn", "Noi cantaretii leprosi".