Subiectul dramei prezinta asemanari si deosebiri fata de balada Monastirea Argesului. La sapte ani de la alegerea locului, in camara sa de lucru, printre lumanari, Manole reface calculele pentru a afla cauza. daramarii zidurilor. Staretul Bogumil recomanda jertfa ca mijloc de imbunare a "puterilor" si de eliberare a sufletului. Spusele lui adancesc lupta dintre Manole -creatorul - si Manole - omul care socoate ca pentru "o isprava atat de intunecata" trebuia sa fi cladit mai putine altare sau sa fi fost "cel putin un an calau la curtea domneasca".

Sfasiat de cele doua "porunci" (a creatiei si a jertfirii), Manole isi vede visul tot mai indepartat.
O noua naruire a zidurilor starneste revolta zidarilor care cer schimbarea locului, dar solul lui Voda impune urgentarea lucrarilor. Hotararea lui Manole este luata: "Biserica se va ridica".

Acceptand sfatul staretului, mesterul le spune zidarilor ca va jertfi "o sotie care inca n-a nascut, sora sau fiica" si care va veni cea dintai in zorii zilei urmatoare.
Acum, Bogumil devine instrument al destinului: el raspandeste, in vale, vestea ca Manole va jertfi o fiinta si Mira se grabeste sa impiedice aceasta fapta.

In sotia mesterului, totul este seninatate, desi cumpana nenorocului s-a aplecat spre genunea mortii. Zidirea Mirei (momentul culminant al dramei) decurge ca "un joc de alba vraja si intunecata magie", in timp ce Manole, cu o liniste neomeneasca, isi continua lucrul. Stapanit de patima zamislirii, el isi biciuieste zidarii pentru a-si potoli setea de creatie.

Cand lacasul este gata, mesterul vrea sa-l darame pentru a-si scoate sotia. Acum, Voda si boierii se opun, iar multimea nu-l intelege pe Creatorul a carui suferinta s-a incorporat in fiecare piatra.

Singur in fata Nefiintei, Manole se arunca din clopotiita pentru a implini destinul din veac al Zamislitorului si, poate, pentru a reconstitui, in vesnicie, casnicia cu Mira.
Personajul Manole poate fi caracterizat tinand cont de cele trei motive literare ale dramei: al dorului, al jertfei si al desthului.
  Motivul dorului: prezent in toata creatia blagiani, ia forma unei porunci in jurul careia se tese conflictul (lupta cu sine insusi a personajului semnificand tragedia eterna a geniului coidamnat sa se zbata in "neschimbarea aceluiasi cerc"):

"Launtric, un demon imi striga: Cladeste! Pamantul se-mpotriveste si-ni striga: Jertfeste!".

Chemarea creatiei devine porunca ancestrala si, nu nai putin, o pedeapsa: "Doamne, pentru ce vina nestiuta am fost pedepsit cu dorul de a zamisli frumusete?".

Ies astfel in evidenta sensurile mitice ale personajului pentru care dorul de biserica - prezent in sufletul lui ca dorul de casa - nu este altceva decat poraica eternei reintoarceri spre acel arhetip al inceputurilor al caror fier nostalgic se facea resimtit si in versuri. Manole incearca sa le insufle si celorlalti mesteri dorul de biserica si este magnifica scena in care, asezati in jurul lui, ei vad umbra turlelor si aud clopotele in inchipuire. Dupa zidirea Mirei, cuprins de furia constructiei, de patima de a-si vedea opera sfarsita, Manole isi biciuieste zidarii stapanit parca de demon. in cuvintele lui {"Temeliile lumii sunt fara noima. Cand El a cladit, ce-a jertfit?") fiinta umana devine mareata si tragica.
  Motivul jertfei apare in creatia populara ca o conditie a trainiciei; in opera lui Blaga, jertfa rituala devine o tulburatoare drama umana. Neintelegand la inceput necesitatea jertfei, Manole o accepta atunci cand solul lui Voda cere grabirea lucrarilor; conflictul din constiinta lui se adanceste atunci cind soarta hotaraste sa fie aleasa Mira si mesterul contopeste cele doua iubiri: dragostea pentru sotie si dorul de biserica. in virtutea destinului sau de Creator, Manole alege sacrificiu] si drama lui existentiala - tulburatoare cum n-a mai fost alta - devine un cantec de iubire impletit cu un cantec de moarte.

In schimb, Mira isi intuieste destinul si exprima aceasta intuitie in metafora femeii-biserica:

"... eu sunt biserica, jucaria puterilor".

Aleasa pentru ca s-a dovedit a fi cea mai buna si mai pura ("Tu ai venit sa scapfun om de la moarte... Astfel sufletul tau se vadeste cel mai curat"), Mirei i se definesc noi atribute, superioare celor ale Anei din balada populara.
Motivul destinului se impleteste cu motivul dorului si cu acela al jertfei. Sortit sa se chinuiasca de dorul creatiei, Manole nu se poate mantui de destin decat prin jertfa; in final, urcandu-se in clopotnita, se arunca in gol, asumandu-si libertatea unei optiuni; el feconstituie destinul din veac al Zamislitorului de a pieri ucis de propria opera, dar si de a continua sa traiasca prin ea.