Texte ce pot fi alese ca suport al demonstratiei: Bogdan-Petriceicu Hasdeu, Razvan si Vidra; Barbu Stefanescu-Delavrancea, Apus de soare, Viforul, Luceafarul; Camil Petrescu, Act venetian, Danton, Suflete tari, Jocul ielelor, Lucian Blaga, Zamolxe, Tulburarea apelor, Cruciada copiilor, Mes­terul Manole; Marin Sorescu, Iona, Matca, Paracliserul.

Orientari teoretice

Drama este o specie moderna a genului dramatic, avand un continut grav, tratat insa uneori intr-o aparenta maniera comica, ceea ce permite fuziu­nea celor doua categorii fundamentale ale genului dramatic: comicul si tra­gicul. Astfel, libertatea de creatie a artistului este mult mai mare decat in speciile "pure", clasice - comedia si tragedia - pentru a se putea urmari sur­prinderea emotiilor si nu evitarea lor, acceptarea/infruntarea destinului uman, mai ales prin conturarea conflictelor interioare. inceputurile speciei se regasesc in antichitate, in dramele cu satiri. in perioada Renasterii, drama se afirma mai ales in spatiul englez, prin William Shakespeare. in secolul al XVIII-lea, s-a impus de noua ideologie romantica inlocuirea tragediei cu drama, Victor Hugo fiind cel care, pe langa faptul ca va impune drama isto­rica - ce-si insuseste trasaturile curentului (interesul pentru culoarea locala, pentru trecutul eroic, dezvaluie pasiuni puternice, introduce categoria perso­najului exceptional, construit in linii antitetice cu alte personaje) -, elimina regulile clasicismului din teatru. in secolul al XlX-lea se observa o evolutie a dramei ca text literar inspre teatralitate, "performare", spectacol. Secolul al XX-lea impune noi tipuri de drama: de idei, mitologica, expresionista, psihanalitica, in raport cu noile estetici.

Primul mare reper in istoria romaneasca a speciei este drama istorica Razvan si Vidra, scrisa in 1867 de Bogdan-Petriceicu Hasdeu, in respectul liniilor directoare ale romantismului. Tot in linia istorica, Barbu Stefanescu-Delavrancea publica, in 1909, drama Apus de soare, construita pe doua tipuri de conflicte: unul exterior, intre domnitorul Stefan cel Mare si boieri si altul psihologic - drama batranetii si a mortii. Singura drama caragialiana, Napasta (1890), dezvolta perspective realiste cu accente psihologice. Dramaturgia secolului al XX-lea sta sub semnul teatrului de idei si al expresionismului. Conceptul de drama de idei se naste, in literatura europeana, o data cu drama ibseniana Nora sau O casa de papusi, publicata in 1879. in 1919, Camil Petrescu deschide seria dramelor de idei romanesti cu Jocul ielelor si Actvenetian, urmandu-le imediat Suflete (ari si Danton, piese in care personajele traiesc adevarate revelatii, iar conflictele - evident, interioare -sunt subjugate de luciditate, conform afirmatiei autorului: "Cata luciditate, atata drama".

Destinele personajelor se vor consuma intre nazuinta spre absolut si constientizarea imposibilitatii atingerii lui. Lucian Blaga prefera drama in definitia ei expresionista. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, mai ales in anii 60, limbajul aluziv, esopic, impus de sistemul politic comunist intregii literaturi, dar mai ales celei teatrale, de mai direct impact la public, devine o modalitate de complicitate a creatorului cu publicul spectator.


Ca scriitor dramatic - si nu numai - se va impune Marin Sorescu, cu trilogia nedumeririlor ale carei drame apartin teatrului metaforic.

Lucian Blaga: Mesterul Manole

Dramaturgia romaneasca interbelica dezvolta, prin operele lui Lucian Blaga si Camil Petrescu, formule estetice moderne, deplasand accentul de la o inlantuire lineara a faptelor inspre drama de idei, privita ca tentatie a abso­lutului (dramele camilpetresciene), sau ca lupta a constientului cu irationalul (teatrul blagian). Piesele dramatice ale lui Lucian Blaga respecta estetica expresionista, aducand in prim-plan elemente ale mitologiei autohtone (Zamolxe, Mesterul Manole), mistere medievale (Tulburarea apelor), perso­nalitati istorice proiectate in fabulos folcloric {Avram iancu), trairi ale sub­constientului eliberate prin gesturi simbolice (Daria, Fapta).

Drama Mesterul Manole, publicata la Sibiu, in 1927, dezvolta ideea blagiana conform careia omul traieste "intru mister", reveland conflicte intre el si "fondul universului".

Piesa re-construieste mitul creatorului de frumos, conferindu-i alte sensuri decat cele prefigurate in balada populara. Reducerea personajelor la esente, refuzand tipicul, individualul, in favoarea simbolului, a conceptului, ca intruchipari ale marilor stihii, in maniera expresionista, impune o constructie a subiectului relativ simpla: mesterul Manole, impreuna cu zece zidari lucreaza la ridicarea unei biserici. Munca le este insa zadar­nicita de "puterile" Pamantului, astfel ca "de saptezeci si sapte de ori" bise­rica se va surpa. in deznadejde, mesterii apeleaza la o practica magica precrestina, gratie careia numai o fiinta omeneasca, zidita din temelie poate opri Furiile, jertfa avand, astfel, un rol ocrotitor. "intamplator", jertfa-victima este chiar Mira, sotia lui Manole, actul sacrificial fiind potentat la maximum, cu atat mai mult cu cat Mesterul, si nu oricare dintre zidari, va trebui sa indeplineasca sacrificiul. Astfel, tema piesei, conditia tragica a destinului creator, se bazeaza pe constientizarea din plin a insuficientei propriei jertfiri; patima cere renuntarea la tot si adoptarea unei atitudini catabasice, de intoarcere spre abis, pentru o inaltare prin cadere. in final, Manole moare, iar ceilalti zidari, transformati esential de actul creator, nu se mai pot integra vietii cotidiene.

Actiunea piesei e plasata in anistorie, cu indicii spatiali si temporali nede­finiti, "pe Arges in jos", in "timp mitic romanesc".

E vorba, aici, de un timp si spatiu de germinatie. in aceasta germinatie, personajul Manole primeste dimensiuni demiurgice. Textul incepe ex abrupto, dupa vagi trimiteri spatio-temporale, cu imaginea de Mare Mester in constructii medievale a unui Manole chinuit, inconjurat de multe lumanari (semn al fondului sau spiritual), masurand - iar si iar - "chinuit si framantat".

in exterior, Manole e inconjurat de credinta, dar nu e "patruns" de ea, divinul aparandu-i ca un Deus Otiosus, determinandu-l sa-si asume, el, conditia de creator. Atmosfera creata nu este doar stranie, ci si terifianta, staretul Bogumil (personaj aflat la granita dintre malefic si benefic) considerand-o ca o razvratire a adancurilor, ca un blestem asupra lumii:

"intr-o seara am iesit pe malurile Argesului. Apele erau cres­cute pana-n gura vadului. Si, in navala apelor, un sicriu plutind vazui. Apoi altul, pe urma altul, pe urma cinci, pe urma zece, si tot mai multe, pe urma tot mai multe, pe urma fara numar - ca o plutire de trunchiuri spre marile fierastraie. (...) Zidurile tale s-ar prabusi, fiinca le clatina strigoi nelinistiti."



La inceput, Manole pare o fiinta slaba, care nu vrea sa mai lupte cu destinul. El renunta sa inteleaga rational existenta (opreste lucrul si masura­torile) si cauta o solutie magica. Daca, in discutia cu Bogumil de la inceput, Manole vede si alte solutii, Bogumil simte si vede cu ochiul dinlauntru nece­sitatea sacrificiului - mod de implinire cunoscut si de Manole, dar refuzat mereu:
"Manole: Ce sa incep? Bogumil: Ti-am spus. Manole: Nu! Eu nu! Bogumil: Va trebui!"

Tot Bogumil va cere si va explica jertfa ca pe o necesitate si o mantuire a sufletului celui care face jertfirea:


"Bogumil: Ochiul cerului sa ne pazeasca. Asculta - coceni de brad cad pe sindrila - poc, poc! Ca un deget care bate-n coperis. Manole, nu crezi oare ca insusi timpul zoreste? - Da, inima ne trebuie - rece! Si mai ales tie - sange rece de sarpe sau serafim. Sufletul unui om cladit in zid ar tine laolalta incheieturile lacasului pana-n veacul veacului. Nu vrei sa pui odata capat acestei griji? Ce e trupul asta? Raia sufletului. Faptuieste, nu cumpani! Sufletul iese din trupul harazit viermilor albi si parosi si intra invingator in trupul bisericii, harazit vesniciei. Pentru suflet e un castig. Manole, fa-ti cruce larga si picura-ti pe inima ceara aceasta topita: numai jertfa cea mare poate sa ajute!" Revolta lui Manole e una omeneasca:

"Jertfa aceasta de neinchipuit -cine-o cere? Din lumina, Dumnezeu nu poate s-o ceara, fiindca e jertfa de sange, din adancimi, puterile necurate nu pot s-o ceara, fiindca e impotriva lor."

Raspunsul lui Bogumil contine ideea dualitatii lumii si a divinului:

"Si daca intru vesnicie bunul Dumnezeu si crancenul Satanail sunt Frati?" Bogumil, ca si Gaman, sunt forte stihiale, creatii cu rol esential in structura dramei. Dialogul dintre Manole si Bogumil inseamna, de fapt, confruntarea intre doua conceptii: religioasa si laica. Manole masoara, calculeaza, con­struieste, iar Bogumil crede ca, intru inaltare, omul nu mai e stapan pe fiinta sa si nici pe a celor de langa el; puterea nu mai sta in Apa, Foc si Pamant, ci, undeva, in afara sferei noastre de intelegere. Gaman, reprezentare simbolica a pamantului ce se opune zidirii, se scutura "fantastic, imprastiind din lana nisip si pamant cu un sunet prelung, sinistru, nearticulat" imitand "zgomotul ce-l aude de sub pamant" si parand o aratare de poveste. El tresare din somn de cate ori se surpa zidurile si cere jertfa in cuvinte de neinteles:

"Se deschid portile fara de chei. Acum iese o putere ce galgaie, acum o zburatoare in vazduh s-azvarle, acum o caramida, acum un os, acum un cap - ochi-bazaochi, frunte-valatuc - toate negre nici una curata."


Momentul declansator al conflictului interior este aparitia Mirei, sotia lui Manole, sufletul ingemanat nu numai prin nume. Sfera masculina e alcatuita jumatate barbat, jumatate creator, in reprezentarea mimetica feminina, Ea reprezinta jumatatea de sfera, in timp ce biserica e cealalta jumatate, chiar daca Manole marturiseste:

"intre voi doua nici o deosebire nu fac, pentru mine sunteti una."

Sferele - si nu jumatatile de sfera - vor putea nunti abia prin "de-savarsirea" suprema. Scena in care Mira, "intr-un fel de extaz stren­garesc" joaca pe spinarea lui Gaman e o metafora a jertfei spre bucuria zidi­rii, in momentul identificarii Mirei insesi cu biserica, "eu sunt biserica -jucaria puterilor", Manole intuieste semnificatia cuvintelor lui Bogumil: numai un suflet neprihanit, Mira, poate invinge intunericul. in studiul Nou-velles variantes roumaines du chant du maitre Manole, semna­leaza ca "dansul Mirei apare ca o exorcizare - si prin gestica, dar mai ales prin formula incantatorie, imperativa si defulatoare - a pamantului, a stihiei neimblanzite. in cadrul formulei exorcizante apar si semnele sigure ale tra­seului sacrificial de mai tarziu: «Scutura-te, Gamane, voiniceste ca zmeii taramului celuilalt, inca o data - asa - scutura-te! Tu esti pamantul marele, eu sunt biserica - jucaria puterilor! Seninatate - vreau, nestapanitilor - ca toti sunteti innorati si prapastiosi. Manole e chin. Calugarul e stafie intunecata. Tu cutremur. Tara ingrijorare. Vreau sa sfarseasca odata povestea aceasta de spaima si trista nebunie.»"

Venirea solului din partea lui Voda care "mai da ajutor pentru o singura incercare", acutizeaza drama lui Manole, care accepta destinul ce impune necesitatea jertfirii:

"Rabdarea lui Voda o mai cer pentru trei zile. Pe urma, ori biserica va ramane dreapta, sau sangele nostru se va slei."

E momentul in care, lamurindu-si zidarii sa ramana alaturi de el, Manole se va recunoaste in ipostaza de artist bolnav de creatia sa:

"Nu sunt si eu patruns de aceasta boala pana in oase? Nu e dorul de ea si in mine ca un dor de casa?" Abia in acest moment, zidarii vor afla cum biserica-Fata Morgana va putea deveni zidire:

"O viata de om se va cladi in zid, jertfa va fi o sotie care inca n-a nascut, sora sau fiica."

Cumplitul adevar ii va determina sa se lege unul de altul printr-un la fel de cumplit legamant, dar tot posibilitatea implinirii jertfei ii va impinge spre neimplinirea lui si spre invrajbire:

"Al saselea: Asta-noapte, cel putin o data, fiecare din noi a calcat juramantul. (...) Pe tine frate te-am auzit rugan-du-te: Doamne, sotiei plecate scoate-i in cale serpii padurii, sa se sperie de taratoarele galbene si sa se intoarca acasa. Pe tine te-am auzit zicand: Doamne, umfla cu inspumegare paraul, sa se faca Arges mare, sa nu poata sora sa treaca. Pe tine tot asa: Pune, Doamne, aratare cu spada de foc in usa grajdului sa nu-mi vie fata cu ulciorul de lapte. Iar tu ai murmurat la intaiul cantat: Opreste-mi nevasta si atine-i drumul, prefacandu-te in fulger sau in musca rea, Doamne. in rascoala patimei toti ne-am rugat si fiecare din noi a incercat sa schimbe mersul pecetluit cu juramant al intamplarilor."

Tacerea si aparenta seninatate ale lui Manole ii fac sa creada ca au fost atrasi intr-un joc dracesc si isi vor cere dezlegare de juramant. Acum si numai acum poate sosi Mira (bucuria si lumina si viata), incercand sa opreasca ea insasi infaptuirea crimei. Daca jumatatea de sfera-barbat este doborata de destin si chiar incearca sa calce legamantul, cealalta jumatate de sfera, Manole-Creatorul, e cuprinsa de dorul "de-savarsirii".

Zidirea Mirei sta sub semnul ludicului, dar al unuia tragic. in uitarea de sine, toti sunt in transa. "Dracii lui Cristos" si Creatorul (lor) sunt "in-stapaniti" de Puterile Pamantului, care implinesc minunea luminii, Biserica, pe care "n-a vrut-o nici Dumnezeu, nici Dracul".

Auzind vaierul din zid, Omul se revolta impotriva Creatorului; intr-o ultima razvratire asupra destinului, Manole vrea sa darame zidurile, dar este impiedicat de ceilalti pentru ca, o data terminata Creatia, ea nu mai apartine creatorului, ci lumii intregi.

Finalul e doar in aparenta consecinta unui factor exterior: Voda admira "minunea", in timp ce boierii si calugarii cer pedepsirea crimei, vazand in biserica alba "primul lacas al lui Anticrist".

intr-un Ev Mediu dominat de bogumilism (reprezentat in piesa de staret), intarind intrepatrunderea elemen­telor crestine cu cele pagane, nu (mai) poate fi vorba de o crima, cel putin pentru ca nu exista un Dumnezeu (numai) "crestin".

Pe de alta parte, pe Manole nu-l mai atinge pedeapsa venita din spatiul teluricului. El e situat undeva "sus", dupa spusele multimii, "deasupra bisericii", atat trupeste, cat si sufleteste. De acolo, rosteste, revoltat, unui Dumnezeu ce a avut privilegiul de a infaptui fara sacrificiu, doar prin Logosul intemeietor, o apostrofa ce subliniaza tragismul conditiei de artist:

"Doamne, pentru ce vina nestiuta am fost pedepsit cu dorul de a zamisli frumusete?" Maretia eroului vine din asumarea constienta a luptei cu destinul, o lupta inutila, pe care Manole o poarta din orgoliu si vocatie creatoare.
Daca in balada populara, Manole isi primeste pedeapsa pentru orgoliul sau si isi gaseste sfarsitul din invidia manioasa a lui Voda, in drama blagiana moartea este un gest asumat. Nu e vorba nicidecum de o sinucidere, ci de contopirea si nuntirea suprema cu Creatia si cu Mira. Menirea artistului s-a implinit, el intra in spatiul de Dincolo-de-Fiinta, si, evident, in memoria colectiva.