Lucian Blaga este unul dintre spiritele majore ale secolului XX, promovand, deopotriva prin opera poetica si cea filozofica, intr-o infran-gibila unitate, ideile moderne ale timpului sau, dilemele existentiale nascute in filozofia incepu­tului unui secol ce se va dovedi, pana la capat, strabatut de cele mai mari drame ale omenirii.


In anii de formare, la Viena, evocati in "Hronicul si cantecul varstelor", si, de fapt, in contextul mai larg al culturii germane de inceput de secol, Lucian Blaga s-a aflat in acest sistem de influente, materializate mai intai intr-o teza de doctorat, in 1917, cu o tema din domeniul morfologiei culturii, "Kultur und Erkenntnis" ("Cultura si cunostinta")..

Volumele de poezii ale lui Blaga figureaza ascensiunea catre lumina si caderea fiintei umane pana in pragul deznadejdii, in proximitatea extinctiei. Nasterea poetului insusi, de fapt a fiintei, se face, in primul volum de versuri, "Poemele luminii" (1919), sub semnul luminii ("Unde si cand m-am ivit in lumina, nu stiu" -"Biografie"), devenita metafora cosmogonica, fiindca, spre deosebire de Eminescu, in "Scrisoarea I", care considera ca Universul este creat din secunda de nemiscare primordiala, din neant, din intunericul originar, poetul din Lancram ne ofera o cosmogeneza la baza careia pune conceptul luminii.

"Pasii profetului" (1921) marcheaza punctul inertial al elanului vitalist, din care se produce regresiunea, caderea, degradarea treptata a lumii, renuntarea la energiile de dincolo de fire, datatoare de viata si de nemurire, in favoarea unor adevaruri banale, contrafacute, inventate de oameni: Pan, zeul pagan, moare o data cu aparitia noii religii crestine, se retrage in eternitate cand afla ca pana si vechiul sau prieten, paianjenul, il tradeaza ("Paianjenul"). "in marea trecere" (1924) este strigatul desperat al fiintei, der Schrei-ul expresionist, de oprire a "trecerii", a fluxului distrugator al timpului, a ceasornicului cu care se masoara "destramarea", desi, contradictie fatala, "unde nu e moarte, nu e nici iubire".

Tot in maniera expresionista, volumul "Lauda somnului" (1929) arata neputinta stiintei de a opri descompunerea generala, putreziciunea lumii, maladivitatea omului silit sa se supuna proceselor entropice, eshatologia gradata. Insuportabil devine, in volumul "La cumpana apelor" (1933), corul robilor ce se indreapta doar spre soare-apune, intr-un iluzoriu tren al mortilor. Maladivitatea cantaretilor lumii morbide, stabilind principii de existenta false, neviabile, este dusa pana la paroxism, strigatele de disperare sunand tanguitor si obsedant, indemnand doar la liniste nemeritata: pana si divinul este cuprins de
aceasta lene inexorabila, miscarea disparand ca principiu generator de viata, arhanghelii indrep-tandu-se spre vatra. Batranetea sfintilor reprezinta desuetudinea lumii, neschimbarea predispunand-o la o moarte prematura.

O data intrat pe panta declinului, senti­mentalismul, nostalgia rememorarii tineretii, se declanseaza cu o forta acuta in "La curtile dorului" (1938). in "Nebanuitele trepte" (1943) si in poemele grupate in "Varsta de fier" (1940 -1944) se urmeaza aceeasi structurare a materiei: muntele este loculunde toti tind sa ajunga, unde minunile devin posibile, valea, prin contrast, este taram al pieirii, loc unde condamnatii isi ispasesc pedeapsa, pentru vina de a se fi nascut oameni, dupa ce au pierdut Paradisul; salvarea vine atunci cand un sfant guverneaza valea, devenind calauzitor:

"Fericita-i acum numai valea ce are un sfant!
Un sfant de la care umanele umbre sa invete
Cum trebuie intre pamant si tarie sa stea
Un sfant neclintit care cata mereu la aceeasi stea
si-n spaima de pretutindeni
nu-si absoarbe in trup aureola" ("Varsta de fier").

Elogiul satului romanesc


Lucian Blaga foloseste, in discursul de receptie rostit cu prilejul primirii in Academia Romana, pentru a aduce un elogiu satului romanesc, devenit o entitate de sine statatoare, nemuritoare:

"Vreau sa vorbesc despre singura prezenta vie inca, desi nemuritoare, nemuritoare deci asa terestra, despre unanimul nostru inaintas fara de nume, despre satul romanesc."

Pentru a se intelege esenta satului, trebuie coborat la nivelul arhetipal al trairii, in copilarie, "poarta deschisa spre metafizica satului", care il vede ca un loc inchis, "ca zariste integrala", "asezat inadins in jurul bisericii si al cimitirului".

Satul insusi era un univers complet, cu rai si infern, situate intr-o topografie plina de semnificatii mitologice. Daca dupa iconostas stapaneau puterile increate, foarte aproape, in tinda din apropierea vecinului, intunecoasa, stapaneste diavolul, Cel Rau. Localizarile iadului sunt multe, si copiii, in imaginatia lor apropiata de primordialitate, incearca sa-l identifice intr-o balta noroioasa, care parea ca raspunde tocmai in strafundurile iadului. La fel, rapa, prapastioasa, rosie, este un loc unde salasluieste capcaunul, un alt monstru al legendelor si basmelor. Dupa Lucian Blaga, diferenta dintre sat si oras este totala, ilustrata de altfel in opera sa poetica si filozofica. Satul nu are "o geografie pur materiala", integrandu-se "intr-un destin cosmic, intr-un mers de viata totalitar, dincolo de care nu se mai afla nimic".

Pentru a releva ideea de lume totala a satului romanesc, Blaga apeleaza, prin exacta rememorare, la o discutie dintre copii, evocatoare a unei profunde conceptii mitice. Astfel, cinci copii discuta despre sensurile profunde ale vietii si mortii:

"Cum o fi cand esti mort?" Raspunsul se iveste simplu:

"Mort trebuie sa fie ca si viu. E ca si cand nu stii ca esti mort. Noi bunaoara stam aici in cerc si vorbim, dar poate ca suntem morti, numai ca nu ne dam seama."

Prapastia creata de aceste ganduri se reflecta asupra intregii naturi, existand un gust al mortii, pe care copilul, in inocenta lui, vrea sa-l cunoasca. in cimitir cresteau pruni, iar o fetita gusta cate o poama, spunand ca, daca pruna a fost dulce, atunci omul de la radacina pomului a fost bun. Cosmologia arhaica presupune si sentimentul de coborare a cerului pe pamant:

"in bezna zaream dintr-o data Calea-Laptelui si stelele, ca ciorchinii grei si mari [...] sub impresia ei traiam in credinta ca intr-adevar noaptea stelele coboara pana aproape de sat, participand intr-un fel la viata oamenilor..."

.
Satul romanesc se afla intr-o sfera atemporala, departandu-se, in urma contactului cu "civilizatia timpului", de ideea de "sat-idee", de axis mundi. Pentru a se implini, satul romanesc nu are nevoie decat de pamant, de un pic de noroc si de un destin favorabil, pentru ca "Satul e atemporal."

El a avut puterea de a sabota istoria, de a se opune ei, de a o boicota:

"Boicotul instinctiv se ridica impotriva istoriei, ce se facea din partea strainilor in preajma noastra."

Satul este "matricea stilistica" a poporului roman, un pastrator al culturii lui profunde, majore. Pentru ca o cultura sa fie majora nu trebuie sa existe genii nenumarate, ci o temelie, "iar aceasta temelie sine qua non e totdeauna matca stilistica a unei culturi populare."

indemnul nu este, in sensul strict al cuvantului, la "indrumarea neconditionata spre rosturi satesti", ci la folosirea acestei radacini mitice, atemporale, a traditiilor populare, pentru a revigora gandirea si simtirea neamului romanesc. Cultura majora sublimeaza elementele unei culturi minore si le monumentalizeaza, creand forme noi, launtrice, orizonturi indepartate:

"Nu cultura minora da nastere culturii majore, ci amandoua sunt produse de una si aceeasi matrice stilistica. Sa iubim si sa admiram cultura populara, dar mai presus de toate sa luam contactul daca se poate, cu centrul ei generator, binecuvantat si rodnic ca stratul mumelor."