Spatiul ocupa, prin simbolistica lui, un rol esential in filozofia si poezia lui Lucian Blaga. Exista un spatiu mioritic, "matricea stilistica" a poporului roman, bisericile ortodoxe au o anumita forma, oferind o perspectiva sofianica spre divinitate, traditionalismul se observa in imbinarea simpla a caselor, prin urmare si copacii, esentele de arbori, ca si in poezia eminesciana, reprezinta o simbolistica profunda. Viata este o "mare trecere" prin lumina, spune poetul ardelean, iar tema nefiintei il preocupa in mod esential. Timpul trece incet si sigur, cum se intampla in poezia "De profundis":

"inca un an, o zi, un ceas
si drumuri toate s-au retras
de sub picioare,
de sub pas
inca un an si-un vis si-un somn -
si-oi fi pe sub pamanturi domn
al oaselor ce drepte dorm".

"Nimicul-marele" (poezia "Din adanc") cutremura mintea poetului, el este le neant al lui Jean-Paul Sartre din "L atre et le neant", neantul egalizator, dincolo de care nu mai exista nimic, decat legile haotice, salvarea, prevazuta de toate mitologiile lumii, nemaiintamplandu-se, pentru om, in epoca moderna. Aceasta sintagma, "Nimicul-marele" poate duce cu ideea la cosmogonia moderna, dupa care energia este concentrata in vid, in haosul primordial.

Poezia "Gorunul" face parte din "Poemele luminii" si este o elegie pe tema mortii inevitabile, care se vesteste prin sunete funebre, venite din departari misterioase:

"in limpezi departari aud din pieptul unui turn
cum bate ca o inima un clopot".

Gorunul este "copacul primordial al spatiului nostru poetic" (Mircea Vaida), un zeu silvan, ipostaziat in stare vegetala, sub ochii caruia vin si pleaca de pe lume mii de generatii.

Este un axis mundi prin care urca in transcendent, ca pe o Coloana a infinitului, sufletele mortilor. Atemporalitatea gorunului aduce aminte de legendele eminesciene, dupa care codrul este vrajit, el insemnand de fapt zeii daci, retrasi, sau supusii acestora, ducii daci. Se stie ca exista o corespondenta a riturilor dacice cu cele existente la celti, dupa cum spunea Mircea Eliade, la ultimii arborele sacru fiind stejarul, in care creste vascul, ucigasul involuntar al zeului Baldr. Gorunul este tot o specie de stejar, un simbol al vietii eterne, a unui Yggdrasil, pentru ca padurile negre, fantomatice, constituie o cetate, unde timpul sacru isi face simtita prezenta si, la fel, incetinirea caierelor zeului Cronos.


In poezia "Gorunul", ritmul vietii, strecurat printre razele de lumina ale unei iluzorii dupa-amiezi, urmeaza, chiar daca este lent, o anumita temporalitate, inscrisa in ritmurile eterne ale naturii. El poate fi si un indemn la viata, pentru ca, iata, lumea este atat de frumoasa, ea poate fi parasita pentru nimic, "limpezile departari" fiind in acest caz un simbol al zarilor ascunse. Gorunul, cu toata constitutia sa nonentropica, precum o fiinta situata la limita viului, prin nemiscarea statuara, are totusi o inima, a carei bataie se simte de la mare distanta. Linistea finala, a mortii, manifestata pe fundalul unei subiectivitati exacerbate, urmeaza entropia corpului organic, ce nu se poate opune disolutiei elementelor, un proces lent, marcat de acesti "stropi de liniste", care coboara parca din zonele transcendentului. Cuvintele cheie, "stropi de liniste" si "pace", par sa apropie poezia "Gorunul" de "Mai am un singur dor" al lui Mihai Eminescu, in care poetul isi doreste un mormant-Ieagan, aerian, leganat de blanda batere de vant, sau de bine cunoscuta balada "Miorita".


Timpul sacru sufera metamorfoze altfel inexplicabile: el isi schimba caracterul linear, devine discontinuu, putand fi cuantificat in stropi.

Linistea se condenseaza, devine materiala, se transforma in "stropi", in semnale ce vin de dincolo de viafa, ca in poeziat"Liniste".

Lemnul este un veritabil material al anihilarii, al disolutiei organicului: creste din pamant si se intoarce in pamant. Gorunul face conexiunea cu Geea, cu pamantul, isi trage sevele din el, de aceea cantecul sau prevesteste o ipostaza viitoare a poetului transformat in materie anorganica. Durabilitatea lui nu se manifesta decat la nivelul intregului, al entitatii ansamblului vegetal, codrul fiind nemuritor, cum spune Mihai Eminescu:

"Tu din tanar precum esti,
Tot mereu intineresti" ("Revedere"). Aici, imortalitatea lemnului se datoreaza magiei unui timp desprins din axele cosmice ale Creatiei, poposit in anumite zone unde hierofania se poate produce. Gorunul, ca arbore individual, creste in el, treptat, scandura ce inchide existenta unei fiinte, o adoarme, o retrimite in haos, in primordialitate. in linistea ce se construieste in jurul primei strofe:

"de ce ma-nvinge
cu aripi moi atata pace", se intareste sentimentul unei posibile imortalitati a sufletului, in care credeau vechii daci. Corpul uzat, naruit de fortele destinului, merita o liniste deplina, un loc in care eternitatea sa dainuiasca. Timpul se acumuleaza lent in acest "gorun din margine de codru", printr-un transfer lent al fiintei in ordinea vegetala, ca intr-o oglinda dendromorfa, o oglinda-arbore, motiv extrem de diversificat in lirica populara.

Printr-un proces de subtila empatie, gorunul insusi,, personificat, se antropizeaza, are constituenti umani, metaforici, "piept", "inima" care bate ca "un clopot", dar linistea timpului ce trece imperturbabil prefigureaza linistea mortii materiale. Sicriul ce creste simbolic din gorun, semanand cu tablourile lui Salvador Dali, suspendate, ("Enigma lui Wilhelm Teii" sau "Oua moi pe platoul fara platou"), cu excrescente stranii, explica, printr-un bizar proces de metempsihoza, transferul sufletului poetului, reincarnarea lui metaforica intr-un element din domeniul vegetal. Conceptia de "pneuma" ("suflet"), integrat in regnul vegetal, prin reincarnare atipica, de origine platoniciana, trimite catre adevarurile uitate ale lumii sau neglijate de lumea contemporana tehnicista.

Din punctul de vedere al versificatiei, poetul nu foloseste modelele prozodice clasice: procedeul numit enjambement (ingambament) consta in reluarea ideii poetice in versul urmator, fara a se marca acest lucru printr-o pauza. Al doilea procedeu poetic este enumerarea prin intermediul lui "si":

"si mut
ascult cum creste-n trupul tau sicriul".

Frazarea inegala a versurilor si miscarea oscilatorie a frazei dau o nota de sinergie evidenta. Poezia se alcatuieste, de altfel, pe trei planuri: unul gnoseologic, al doilea interogativ si ultimul concluziv, fapt ce structureaza intr-o ordine superioara materia poetica.
Blaga ramane un poet discursiv, al starilor rapide, cu analogii evidente in plan concret si abstract. Lumea se metaforizeaza, se structureaza in jurul unui nou "axis", un Arbore Cosmic, primordial, care asteapta ca existenta materiala a poetului sa revina in planul real, sa urmeze o trezire din cenusa, dupa combustia extraordinara a vietii, la fel ca a pasarii Phoenix.