Tema
Poezia reprezinta o confesiune mistica pe tema cautarii drumului spre Dumnezeu.

Continutul

Indurerat ca l-a pierdut pe Dumnezeu, poetul ii reproseaza ca s-a inchis in cer ca intr-un sicriu. Fara mesajul divin, sufletul sau este ranit, iar existenta devine o durere nesfarsita. Singura cale este abandonul {dezbracarea) in insasi esenta dumnezeirii.

Comentariul

Indurerat de prea repedea destramare a lumii, Blaga noteaza in volumul intitu­lat in marea trecere emotiile pe care i le da experienta propriei deveniri. indoiala, tristetea, revelatia risipirii, abandonul mistic sau regasirea eternitatii in sine sunt cateva dintre sentimentele lirice evidentiate in acest volum.

Poezia Psalm transpune momentul despartirii de chinuitoarea etapa a fricii de neant. Construit in formula unei confesiuni, textul prezinta evolutia eului liric de la indoiala la revelatia mistica. Aceasta constructie reclama o scriitura discursiva, marcata de intrebari si asertiuni voit retorice, sugestie cuprinsa si in semnificatia epitetului prin care isi desemneaza starea contemplativa: intrebatoarele mele tristeti. Sentimentul dramatic declansat de neputinta de a sti evoca subtil esenta cunoasterii luciferice. Legatura crestina cu Dumnezeu este spulberata printr-o viziune panteista: te-am pierdut pentru totdeauna
in tarana, in foc, in vazduh si pe ape. Enumeratia, procedeu frecvent in poezia lui Blaga, este construita aici din elementele primordiale, evocare subtila a materiei si a vietii, pe care o indumne-zeieste acceptand sensul coborarii sacralitatii ca pe o catastrofa individuala: intre rasaritul de soare si apusul de soare /sunt numa tina si rana./in cer te-ai inchis ca-ntr-un cosciug.

O, de n-ai fi mai inrudit cu moartea /decat cu viata, mi-ai vorbi. Sugestia dezastrului este definita prin metafora sunt numai tina si rana. Cele doua lexeme substituie sensul mistic al fiintei - nascuta din pamant si durere ceea ce face ca metafora sa fie una revelatoare, cu trimiteri la povestea caderii adamice. Omul care a pierdut paradisul a capatat puterea creatiei prin suferinta purificatoare, dar s-a departat de Creatorul lui. Izolarea divinitatii apare figurata aici in termeni nietzscheieni, caci comparatia (in cer te-ai inchis) ca-ntr-un cosciug sugereaza moartea dumnezeirii. Ideea este intarita si de secventa

O, de n-ai fi mai inrudit cu moartea

decat cu viata,
mi-ai vorbi.

Sensul disparitiei lui Dumnezeu nu se refera insa la sfarsitul general al idolilor si al religiilor, ci deschide mai degraba perspective metafizice asupra sacralitatii, mai cu seama prin metafora Esti muta, neclintita identitate, imagine a autoritatii nestiute, a Marelui Anonim, in termenii sai filozofici. Fara sa aiba cunostinta de existenta lumii, Dumnezeu se afla pretutindeni si stimuleaza trecerea, prin iubire. Aceasta si este revelatia din finalul textului, pe care Blaga o traduce printr-o hipotipoza sugestiva:

Dumnezeule, de-acum ce ma fac?
in mijlocul tau ma dezbrac de trup
ca de-o haina pe care-o lasi in drum.

Imaginea conoteaza sensurile abandonului mistic intr-un limbaj sententios si anagogic, ca al cartilor sacre. Aceasta atitudine de inaltare prin renuntarea la fiinta materiala se mentine si in alte texte ale poetului. in Epilog, poezia care incheie acest volum, Blaga isi defineste starea contemplativa, identificandu-se unui Crist etern si crucificat:

ingenunchez in vant. Mane oasele au sa-mi cada de pe cruce.
inapoi nici un drum nu mai duce./ingenunchez in vant:
langa steaua cea mai trista.