Cosmogeneza blagiana sta sub semnul luminii, metafora dominanta a poeticii sale, idee in genere diferita de mitologiile vechi sau de poezia eminesciana, care imagineaza nasterea lumii din intunericul primordial. Forta primara a lumii, adusa in atentia stiintei de la inceputul secolului XX prin teoria relativitatii a lui Einstein, pe care Blaga se pare ca a cunoscut-o, "lumina creata in ziua dintai" edifica arhitectura enorma a universului, structurata pe niveluri corespondente, pulsand de energie:

"Lumina ce-o simt
navalindu-mi in piept cand te vad,
oare nu e un strop din lumina
creata in ziua dintai,
din lumina aceea-nsetata adanc de vieata?".

Lumina este un liant al sufletului uman cu natura prima, cu inceputurile. Prima zi a cosmosului pe cale de a se naste se afla intr-o ascendenta divina, intr-o perfecta conexiune cu sacrul si cu intregul.

Cosmogonia lui Blaga se opune celei eminesciene, universul izbucnind intr-o imensa revarsare de lumina si de energie, care pune in miscare imensa masinarie a timpului si a spatiului:

"Nimicul zacea-n agonie,
cand singur plutea-n intuneric si dat-a
un semn Napatrunsul:
«Sa fie lumina!»
O mare
si-un vifor nebun de lumina
facutu-s-a-n clipa:
o sete era de pacate, de doruri, de-avanturi, de patimi,
o sete de lume si soare."

Forta germinativa a universului, desprinsa din Cuvantul primordial, identificata de Blaga in lumina, genereaza o imensa sete de viata, "de pacate, de doruri, de avanturi, de patimi,
o sete de lume si soare."



Lumina de atunci s-a degradat cu trecerea timpului, ca in orice proces entropie:

"Dar unde-a pierit orbitoarea
lumina de-atunci - cine stie?
Lumina ce-o simt navalindu-mi
in piept cand te vad -minunata,

e poate ca ultimul strop
din lumina creata in ziua dintai."

Lumina originara, transcendenta, ce se aprinde in simtirea poetului, e o sursa de revitalizare a fiintei, sub semnul dragostei, al sentimentului erotic proiectat la scara intregului univers. Fiinta iubita ia astfel infatisare de oglinda cosmica, receptacul al semnelor primare ale lumii, simbol al puritatii si al armoniei inceputurilor.

Lumina feminizata, intruchipata in femeia iubita ca o alcatuire de raze, devine o cale de legatura cu realitatea primordiala, pe care poetul o descopera revarsata in intreaga sa fiinta.

Prin structura strofelor (prima si ultima, discurs liric adresat iubitei, a doua si a treia, tablou cosmogonic antitetic celui eminescian din "Scrisoarea I", strofa a patra, o interogatie retorica ce reia cosmogeneza in plan erotic) si prin profunzimea metaforelor, poezia "Lumina" este, ca si "Izvorul noptii", un elogiu adus fiintei iubite, proiectat la dimensiuni cosmice.

Teme si motive ale poeziei "Lumina"

. Existenta apriorica a lumii, intr-o stare de nemiscare temporala, de incremenire in forme.
.  Cosmogonia prin puterea luminii, vazuta ca singurul principiu generator de lume, lumina dumnezeiasca dand nastere unui intreg univers. . Lumina, factor eonic al constructiei universului: lumina genereaza materialitatea lumii si vitalitatea fiintei, fiorul adanc al trairii.
. Lumina, factor al miscarii eterne: lumina, ca miscare ondulatorie universala, nu se opreste niciodata.
. Potentarea metaforica a tainelor nepatrunsului originar, in care se identifica factorul prim al luminii.
.  Renasterea, recrearea lumii prin dragoste, sentiment sublim care mai conserva "ultimul strop" din lumina originara.