Poeziile postume ale lui Lucian Blaga transcriu, de multe ori, cantecul plenar al vietii terestre, ca reflex al misterioasei mecanici muzicale a cosmosului. in "Oda simplisimei flori", din ciclul "Ce aude unicornul", poetul dedica un cantec de lauda, o oda, banalei papadii, care insa cumuleaza atributele generice ale intregului sistem floral, producand ceea ce alt poem numeste "mirabila samanta", concentrarea germinativa a intregului regn vegetal. Papadia, prin sfericitatea corolei sale, este un simbol solar al lumii biologice in continua expansiune, intr-o conexiune atemporala cu intregul univers:

"Papadie, ecumenica floare,
dupa a ta aurie ardoare
- pe nescrisele file -
anul isi hotareste fericitele zile."

Papadia exprima contrastul dintre fragilitate si perenitate, dintre incapacitatea papadiei de a se opune fortei distructive a vantului si caracterul prolific al semintelor sale.

Floarea devine un simbol pentru energia si puterea naturii vii, pentru logica viului de a iesi biruitor asupra mortii. Poetul i se adreseaza cu veneratie, incununand-o cu o meritata aura de sacralitate:

"De un pgan te-nvrednicesti
tu, neluata in seama, floare de rand,
Samanta sa faci pe pamant
e tot ce doresti. Alt gand nu porti.
Dar infloresti si asfintesti
alcatuind o aureola de sfant."

Samanta este simbolul germinativ suprem, al rodniciei si al continuitatii, clipa de materie incremenita, staza temporala in care salasluiesc toate generatiile viitoare. Cele doua limite ale existentei, nasterea si moartea, "infloresti si asfintesti", confera papadiei conditia de martiraj terestru, de jertfa ingenua pentru viitor, fara dorinta, fara gand, incununata cu "o aureola de sfant".


Posibil accident biografic, dandu-i interpretari mitice:

"Poate ca starea mea embrionara se prelungea dincolo de orice termen normal, pentru ca avea in vedere un urcus nu tocmai de toate zilele sau poate o nefireasca luciditate s-a varat, cu efecte de anulare, intre mine si cuvant."

Dupa luarea in stapanire a cuvintelor, spontana si miraculoasa, aceeasi tacere de "lebada" il va insoti toata viata, sugerand intoarcerea catre o realitate ontica, mai fascinanta decat orice tentatie a contingentului, a lumii concrete. Mitul tacerii reproduce forta germinativa a universului, transformabila in lume cognoscibila. Tacerea este, de fapt, expresia unui freamat interior irepresibil, iar, cand se depaseste un anume prag, Lucian Blaga este nevoit "sa se intoarca spre sine, sa asculte sunetele adancurilor."

(Ion Balu). "Cuvintele eventual rostite in asemenea clipe, insignifiante de cele mai multe ori, fereau de indiscretie opera aflata in latenta virtualitate, ascundeau incordarea creatorului in lupta pentru edificarea imaginarului. Curand, potentialitatea creatoare, intentia deliberata vor face loc muncii istovitoare, din care se va ivi minunea facerii: opera se smulge din inexistent, asemenea apelor subterane ce izbucnesc «suav izvor»".

Tacerea devine astfel germinatoare, matca originara a oricarei lirici, asa cum tacerea primordiala a precedat orice act de creatie, inclusiv creatia divina. Cadrul poetic, de fapt lumea care izvoraste din aceasta stare primara impalpabila, are fulguranta catorva elemente ale naturii aproape inconsistente. Cuvantul devine zapada a fapturii poetului, metafora profunda, revelatorie a unei imbinari de suflet si de materialitate suava, dand insa forta de cunoastere elementului spiritual, sufletului aflat in "muta, seculara cautare
de totdeauna,
si pana la cele din urma hotare."

Sufletul plecat intr-o febrila cautare, pe un drum nesfarsit al intoarcerii, este o ramificatie, o intrupare particulara, o ramura a sufletului etern, universal. Sensul poeziei este astfel de intoarcere spre nefiinta, catre punctul in care imortalitatea fiintei umane nu se pierduse inca. Tacerea despre care vorbeste primul vers este o conditie intrinseca a lumii transcendente. Din lumea haotica de la inceputuri, apare Logosul Primordial, parte a Ilogosului, din care se creeaza universurile cunoscute.


Prin urmare, tacerea reprezinta conditia esentiala pentru transcendenta: William Faulkner, in romanul cu titlul sugestiv "Zgomotul si furia ", postuleaza ideea ca omul este o fiinta care scoate un zgomot peste masura de mare, zbatandu-se in zadar, fara a putea impiedica fenomenul mortii. Versul de mai sus arata tocmai tacerea unui deus absconditus, care a disparut din lume, pentru a lasa, in loc, tacerea.

In fine, primul vers al poeziei include motivul lebedei, el insusi implicat intr-o arie vasta de interpretari semantice si antropologice. Dupa "Dictionarul de simboluri" al lui Jean Chevalier si Alain Gheerbrant, lebada este o "pasare imaculata, care prin albul, forta si gratia sa constituie o vie epifanie a luminii", pe deplin concordanta, prin urmare, cu sensurile generale ale poeziei si ale liricii blagiene, cu metafora "zapada fapturii" si cu punctul genuin al creatiei lumilor, unde salasluiesc tacerea primordiala si lumina. in plus, Gilbert Durand, interpretand cantecul lebedei, gaseste ca acesta "nu este decat manifestarea mitica a izomorfismului etimologic dintre lumina si cuvant".

Tacere, Lumina, Cuvant, aceasta este triada mitica a oricarui act de Creatie, pe care Lucian Blaga si-l asuma cu sublima discretie demiurgica.
Poezia "Autoportret" este, astfel, o arta poetica, una dintre cele mai discrete si mai suave din literatura romana, care explica in intregime actul creatiei la Blaga, deopotriva in sfera poetica si filozofica. Poetul se autodefineste in aceasta poezie, devine un simbol al "orizontului negativ" de cunoastere. El traieste intr-o "patrie" aparte, ca o fiinta ce emana de dincolo de lume. Inocenta ii este sugerata de "zapada fapturii", de puritatea aspiratiilor ideatice. Inocenta tine loc de cuvant: transcendenta se manifesta prin tacere. Trupul poetului are doua componente: una fizica, materiala, mult diminuata in importanta fata de cealalta, imateriala, eterica, arhaicul pneuma, sufletul propriu, care se desprinde din cel universal, pentru a se intoarce in el. Pneuma reprezinta tocmai componenta divina, necesara calatoriilor in spatiile astrale.

Prin cunoasterea luciferica, teoretizata in filozofia sa, poetul avanseaza in orizontul misterelor "pana la cele din urma hotare", identificand si figurand trepte temporale si spatiale ("de totdeauna", "pana la cele din urma hotare").

Prin cunoastere transcendenta, se ajunge intr-un spatiu situat dincolo de perceptia comuna, in spatiul originar, compus din elementele primordiale ale creatiei, apa si lumina, ingemanate in clipa sublima a genezei:

"El cauta apa din care bea curcubeul.
El cauta apa,
din care curcubeul
isi bea frumusetea si nefiinta".


Poezia "Autoportret" contine certe elemente de modernism. insusi Blaga s-a aratat adeptul noilor curente literare, indeosebi al expresionismului, ale carui influente se pot decela din primele volume de versuri. in lucrarea filozofica "Fetele unui veac" (1923), Lucian Blaga afirmaca "de cate ori o opera de arta reda astfel un lucru, incat puterea, tensiunea interioara transcende lucrul, tradand relatii cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul", avem de-a face cu un produs expresionist. Poezia "Autoportret" include concepte estetice moderniste prin intregul ei continut ideatic si metaforic ilustrat mai sus: aspiratia catre fenomenele originare, catre sentimentul cosmic, catre cunoasterea luciferica, prin care sa invinga barierele cenzurii transcendente.