Poezia face parte din volumul "in marea trecere" (1924), fiind un mesaj trist, scris pe treptele eternitatii catre un deus absconditus, care nu da raspunsuri nici chiar poetului, omul "aplecat peste intrebarile lumii".

Semne apocaliptice se traduc prin chemari misterioase, prin intrebari disperate:

"Nu ti-as scrie poate nici acum acest rand,
dar cocosii au cantat de trei ori in noapte -
si-a trebuit sa strig:
Doamne, Doamne, de cine m-am lepadat?".

Poetul e parca mai batran decat lumea, apasat de trecerea in alt ritm a timpului, bantuit de framantari cumplite in fata marilor enigme existentiale:

"Sunt mai batran decat tine, mama,
ci tot asa cum ma stii:
adus putin din umeri
si aplecat peste intrebarile lumii."

in absenta raspunsurilor edificatoare, el ramane intr-o stare perpetua de nedumerire, neputand sa-si defineasca rostul sau intre lucrurile lumii:

"Nu stiu nici azi pentru ce m-ai trimis in lumina.

Numai ca sa umblu printre lucruri
si sa le fac dreptate spunandu-le
care-i mai adevarat si care-i mai frumos?" Menirea poetului, ca si a creatorului instrainat de propria creatie, isi pierde sensul, intr-un spatiu de cunoastere limitat, in care deslusirea misterelor devine tot mai dificila, mai greu de implinit. in plus, trupul biologic al poetului este neputincios in fata neantului, a imensitatii timpului:

"Mana mi se opreste: e prea putin.
Glasul se stinge: e prea putin.
De ce m-ai trimis in lumina, Mama,
de ce m-ai trimis?"

Incarcarea temporala a trupului determina si prabusirea eului poetic sub aceasta povara a eternitatii:

"Trupul meu cade la picioarele tale
greu ca o pasare moarta."

Metafora "pasarii moarte", a zborului frant, semnifica declinul fiintei, inscrierea pe o panta decadenta, a pierderii puterilor si a harului: glasul se stinge, mana se opreste, iar poetul se indreapta spre neant, nu spre lumina, de unde aparuse in clipa constientizarii fiintei, a sufletului.