"Sufletul satului", din volumul "in marea trecere" (1924), prefigureaza valorile spirituale ale unui topos sacru, mitic, satul romanesc, vatra statornica a neamului, devenita spatiu existential cu multiple i implicatii lirice si filozofice. Satul devine un loc de refugiu, de repaus si de odihna existentiala, de situare a fiintei sub semnul eternului:

"Copilo, pune-ti manile pe genunchii mei.
Eu cred ca vesnicia s-a nascut la pat."

Dupa aceasta afirmatie sententioasa, poezia ilustreaza situarea intr-o temporalitate aparte, fiinta jarmonizandu-se cu ritmurile eterne, printr-o comuniune inalta cu spatiile vaste ale naturii:

"Aici orice gand e mai incet,
si inima-ti zvacneste mai rar,
ca si cum nu ti-ar bate in piept
ci adanc in pamant undeva."

JDezmarginirea panteista a fiintei umane repeta, in sens contrar, iesirea din sine imaginata in "Dati-mi un trup voi, muntilor", de asta data printr-o nostalgie a stingerii, a scufundarii in mit, a setei de origini, j regasita prin legatura din adancuri cu pamantul si cu elementele, cu lumea fantasmelor din mitosul strabun.                   in acest orizont, sufletul se vindeca de eternitate si de absolut, de aspiratii peste masura

puterilor umane, intorcandu-se la gesturile simple, care ii redau energia vitala:

"Aici se vindeca setea de i mantuire
si daca ti-ai sangerat picioarele
te asezi pe un podmol de lut."

Satul este aparat de puteri j misterioase, aflate dincolo de lume, de un suflet primordial care ii reconstituie unitatea primara, potentele i divine de spatiu protejat:

"Sufletul satului falfaie pe langa noi,
ca un miros sfios de iarba taiata,
ca o , cadere de fum din stresini de pae,
ca un joc de iezi pe morminte inalte."

E un univers rustic, ancestral, de o arhaitate insondabila, in care elemente simple, "iarba taiata", "mormintele inalte", "caderea de fum", j "jocul de iezi", dau dimensiunile unui tablou bucolic, etern, cu existenta milenara.