Nuvela din prima etapa a creatiei literare a lui Marin Preda, aparuta in ziarul "Timpul", la 4 iunie 1942, apoi in volumul "intalnirea din pamanturi" (1948), "Calul" prezinta istoria uciderii unui animal batran, care, intr-un fel, prefigureaza destinul unui om. Personajul principal, autorul acestei fapte inscrise in ordinea fireasca a naturii, este Florea Gheorghe, un taran obisnuit din Campia Dunarii. intre banalele treburi ale unei zile obisnuite de vara, cea mai importanta este aceasta, pe care trebuie sa o termine "acum, de dimineata, inainte ca soarele sa rasara si sa-l apuce caldura, si la care se gandise inca din ziua trecuta".



Ca in toate gesturile ritualice ale omului de la tara, intreaga intamplare se inscrie intr-un scenariu perfect, redat intr-o structura narativa obiectiva, de o clasicitate surprinzatoare. l7t2819lq74tki

Calul este scos in mijlocul bataturii in momentul cand cateva stele invinetite mai straluceau pe cer:

"Era un cal inalt, batran, cu parul incretit pe burta si ros de ham aproape pe toata pielea. Abia mergea, si capul ii atarna in jos, balanganindu-se greu si incet ca o ciutura mare, si hodorogita."

Imaginea calului e o expresie desavarsita a decrepitudinii, surprinsa intr-un tablou grotesc de zgarciuri si de oase, o "rapciuga", dupa cum ii spune omul, cu un limbaj familiar, in care se amesteca apelativul "batranule" cu suduieli si anticipari ale sfarsitului apropiat. Condamnatului la moarte i se indeplineste chiar o ultima dorinta, i se da apa, intre cei doi instituindu-se o tacere de sfarsit de lume, chiar o comuniune simbolica:

"in tacerea diminetii, cei doi stateau unul langa altul linistiti si impacati, si, dupa o vreme, calul ofta, zgarci unul din cele patru picioare si se pregati parca sa ramana acolo, langa jgheab."



Drumul animalului condamnat duce pana la capatul satului, unde Florea Gheorghe il trezeste pe Ilie, fierarul, pentru a-i da "ceva din fierarie", un instrument nedefinit, folosit pentru a omori calul. Numai ca Ilie, fierarul, tigan de felul lui, nu este acasa. Reflectia asupra femeii este drastica si comica in acelasi timp:


"Coptoave! Ma, ce e si cu asta! Barbatu-sau e fierar de ani de zile si ea zice coptoave!... Ha!... Coptoave! Fi-ti-ar ale dracu , coptoavele! Proasto!..."

. Taranii sunt oameni cu o evolutie liniara, cu o comportare clara, molcoma: simbolica este scena in care vorbesc Arghir si Gheorghe Florea. Gesturile lor urmeaza parca ritualul aprinderii pipei pacii de la indieni. Unul intinde celuilalt o carpa din care iese un firicel de fum.

Intr-un peisaj in care se pregateste un banal eveniment al trecerii prin viata, natura pare si ea decrepita, drumul ajungand in dreptul "unei vagauni largi si adanci, crapata peste maluri de scurgerea apelor si plina toata de bozi verzi si indesati, amestecati cu pietroaie si cu oase albite de mortaciuni".

Locul unde ajunge taranul este o vagauna, relief infernal, potrivit pentru extinctie, dincolo de liziera protectoare a salcamilor, de unde satul se vede mic, foarte mic, ca o amintire indepartata a vietii ce palpita aici.
Scena uciderii calului tine de un tragism existential profund, relevat in maniera naturalista: calul se comporta in unele situatii ca un om, respira greu, pe masura ce omul il loveste cu un os vechi de animal. Loviturile se resimt la nivelul capului, "in crestetul buimacit al animalului" tinut de franghie, si se succed cu o frecventa innebunitoare:

"invarti osul in mana si, linistit in miscari, incepu sa-l loveasca din nou, de asta data surd, cum ar fi taiat lemne, fara sa mai gandeasca la ceva."

Animalul rasufla din ce in Ce mai greu, in timp ce un ochi i se sparge si curge ca un galbenus de ou. Scena, de o violenta domestica binecunoscuta la tara, este urmarita de un martor involuntar, din departare, si vocea lui reverbereaza deodata peste intregul peisaj:

"-Ia te uita, baaa, razbatu in vagauna strigatul unui cioban. Unu beleste un cal! Cu-tu, naaa!... Na, bobica, naaa!..."

.