Scena in care cei trei fii vitregi ai lui Ilie Moromete discuta cu Guica denota un interes practic, imediat, de a calcula profitul pe care il pot obtine prin plecarea b Bucuresti:

"- Douazeci si patru de oi cu lapte, pa putin douazeci si patru de chile pe zi. Asta face doua sute de lei pe toti treizeci de zile, face pe putin sase mii de lei pe luna! Ei! doua mii o sa coste chiria locului de pasunat, iar patru mii raman castig."

Guica ii determina pe cei trei sa fuga; Nila, in schimb, vrea sa plece la premilitara si sa nu fure si caii, pentru ca s-ar face de ras. Matusa intervine insa brutal:

"- Ie-te al-naibii! facu matusa indignata. Vezi sa nu-ti dau cateva, blegule!" Nila are, de fapt, o figura predestinata, "o frunte mare, lata, cu carne groasa peste ea".



O alta scena este aceea a taierii salcamului, care se pravaleste cu zgomot detunat:

"Din inaltimea lui, salcamul se clatina, se impotrivi, balabanindu-se cateva clipe, ca si cand n-ar fi vrut sa paraseasca cerul, apoi deodata porni spre pamant, starnind linistea diminetii ca o vijelie..."

. La scena asista si Dutulache, iar satul se face mic in comparatie cu acest spatiu protector. Senzatia pe care o inspira locul este de pustietate:

"Niste ciori, invatate sa se roteasca si sa se aseze deasupra a ceva inalt, acum ca acel ceva nu mai era, dadeau tarcoale si croncaneau urat, parca a pustiu, din ciocurile lor negre."


Un personaj antagonist este Tugurlan, care vine la poiana lui Iocan pentru a se certa cu toti:

"Ion a lui Miai ramase cam dezamagit; tot nu intelesese de ce s-au suparat ceilalti. Cocosila injura de zece ori mai urat si nu se supara nimeni."

Tugurlan il acuza pe Moromete ca a fost consilier comunal si l-a imbogatit pe primar, iar lui Cocosila ii reproseaza scurt ca e prost. Politica este facuta de cei care au luat pamant:

"Din cauza dumitale n-a primit lot, ca v-ati repezit ca orbii si cand v-ati vazut voi cu pamant, da-i in ... ma-sii pe-aia care n-au luat! Si acum faceti politica! Taranistii, liberalii, parlament!..."

Concluzia lui Tugurlan este una singura:

"-Nu e nimic de capul vostru!"
Dupa plecarea lui Tugurlan, discutia se concentreaza asupra lui, pentru ca se comportase intr-un mod care iesea cu totul din atmosfera pasnica si de intelectualitate instaurata la poiana lui Iocan. Din Vasilescu ii va modela lui Moromete o statueta care sa-l reprezinte, un totem ca acelea intalnite altadata in satele primitive, cu o privire sceptica, ce nu priveste spre viitor:

"Era capul unui om care se uita parca in jos. Fata ii era putin trasa."


Scena secerisului se inscrie intr-un riguros calendar al vietii rurale, fiind prevestita de semne cosmice prielnice, precum disparitia norilor de pe cer. Taranii ies la camp inainte de a rasari soarele:

"Carutele incep sa iasa din sat inainte ca luceafarul sa fi pierit de pe cer."

Dimineata este descrisa cu epitetul "alburie", se aude zgomotul rotilor pocnite. Oamenii isi pregatesc cu grija merindele pentru camp, au loc obisnuitele certuri intre femeie si barbat, se numara "secerile varate intre scoartele loitrei".

Sarea trebuie pusa intre merinde si abia atunci caruta se pregateste sa porneasca, iar casele raman pustii.
Descrierea rasaritului de soare este magnifica, la fel ca in "Tess d Urberville", de Thomas Hardy:

"Soarele incepe sa rasara; campia se limpezeste de spuma argintie a aburilor de roua..."

. Pe campie se intalnesc, ca niste minuni ale naturii, "flori albastre de cicoare", cu priviri ttiai curate decat "adancul cerului".

Graul se unduieste in lanuri nesfarsite, intr-o continua missare, iar din ele catre inaltul cerului albastru zboara ciocarlii. in imprejurimi, campul nesfarsit e acoperit de ierburi grase, cu scaieti puternici. Un manz necheaza in departare, iar imaginea aduce aminte de tabloul "Camp de. grau cu ciocarlie", de Vincent van Gogh. Scena este bucolica, pastrand profunzimea observatiei asupra vietii eterne a naturii, in care incearca sa se inscrie si omul.
Dupa ce toti ajung la fata locului, are loc alegerea secerilor, iar cei mari le aleg pe cele mai bune. La inceput, toti se invart fara sa stie de unde sa inceapa, astfel ca tatal striga:

"Haideti, incepeti odata, ca soarele se ridica!" Copiii tot nu se apuca de munca si incep sa rada cand tatal ii indeamna la lucru, pentru ca ei vor duce tot greul. Tatal nu masoara nici macar "stantiile, partile de loc pe care fiecare va trebui sa le duca pana la terminare", rostul lui fiind doar de a lega snopii de grau. Dupa ce au fost masurate locurile, unul declanseaza secerisul, dupa care toti ceilalti se raspandesc pe intinderea campiei, celebrand parca imensa bucurie a vietii. in finalul romanului, dupa fuga fiilor, Moromete este un personaj devastat, pustiit launtric, de nerecunoscut de catre comunitate, care pastreaza amintirea aproape mitica a celuilalt Moromete, cu chipul totemic fixat de Din Vasilescu in lut ars, adevarat dublu spiritual al personajului, care isi vegheaza, in continuare, lumea lui perfecta, iluzorie. Fragmentul de la sfarsitul volumului I al "Morometilor" prefigureaza declinul personajului. Niculae nu va mai deveni taran, ci se va duce la scoala, optand pentru alta lume si pentru o amagitoare "noua religie", cea comunista, Achim, Nila si Paraschiv se vor refugia in "orasul mdepartat", in centrul "lumii dezlantuite", perfect anonimizante, cu intrigi si bucurii minore, Catrina da semne de instrainare. Moromete e un personaj sfarsit si lumea nu mai are un sens superior pentru el, de aceea se alieneaza intr-o comunitate pentru care, cu timpul, va deveni un simbol totemic, al sfarsitului ei. Povestea dispare ca modalitate estetica de reflectare a acestei lumi, pentru ca personajul se scufunda incet in neant. Moromete constata ca, orice ar fi facut, exista un adversar mai puternic decat el, care il determina sa accepte scadenta, sa ajunga la un final previzibil, egalizator, zeul Cronos, timpul necrutator.
"Vechile bucurii" dispar, pentru ca imperiul iluziilor sub care a trait Moromete se prabuseste sub efectul devastator al timpului istoric si, o data cu lumea lui, se naruie si personajul. De aceea, indiferenta pune stapanire pe el, inscriindu-l in randul oamenilor obisnuiti, intr-o moarte spirituala prematura. Actioneaza si aici un adevar general valabil: fiecare lume, fiecare societate are un sfarsit, evolutia sau involutia urmand complicate legi obiective. Cand modul de viata patriarhal al lui Moromete dispare, iar autoritatea paternala ii este contestata, personajul se prabuseste incetul cu incetul. Aceasta cadere in gol este accentuata si de faptul ca o intreaga lume taraneasca este sortita pieirii.
Catrina Moromete este un personaj emblematic; ea are doi copii cu Moromete, pe Ilinca si pe Tita, si inca o fata, cu un sot care murise de apa la palmani, in timpul razboiului. Fata aceasta fusese lasata "batranului Nafliu".


Limbajul personajelor este frust, lucru demonstrat si de replicile lor:

"coltat", "dosaditule", "- Pui, fa, mancarea-aia odata?", "Duca-se invartindu-se!", "inseamna prostia ta din cap!".


Un loc important in structura satului il are si poiana lui Iocan:

"in fata fierariei se afla o poiana mare cu pamantul batatorit, plina de caiele rupte, de unghii de cal, cuie si belciugarii arse. Fierarul batuse in pamant stalpi grosi pentru legatul cailor naravasi. Adunarile cele mai zgomotoase aveau loc pe poiana fierariei mai ales duminica dimineata..."

. Membrii obisnuiti ai unor astfel de adunari sunt Dumitru lui Nae, Cocosila, Moromete, iar replicile sunt pe masura:

"Parca spuneai ca e destept!", "E destept, dar e ot!", "Mananci c.t!", vorba lui Cocosila. Dupa citirea marelui discurs al Majestatii sale Regele, lumea de tarani, extinsa la nivelul intregii tari, il vede pe rege ca un personaj meticulos, care asigura lotul de pamant pentru fiecare dintre copii, iesind chiar cu plugul la arat:

"- Primul agricultor o fi mergand si el la plug? dadu Dumitru lui Nae tonul comentariilor.
- Merge, de ce sa nu mearga? zise Iocan. Cand se desprimavareaza, iese cu plugul din curtea palatului si se duce si el la arat."


Scena primirii lui Jupuitu este memorabila. Moromete este chemat de la adunare si ajunge acasa, unde fetele stau la panda. Replica data lui Jupuitu este una singura:

"- N-am!" Moromete nu se arata prea afectat de aceasta pacoste venita pe capul lui: el datoreaza trei mii de lei, dar isi aprinde calm o tigara. Mai mult, evenimentul ii ofera un prilej de meditatie:

"Ei se urcara pe prispa si intrara amandoi in casa. Moromete ramase pe prispa tacut, fumand linistit. Numai fruntea lui bombata se incretise..."

. Tita se cearta cu insotitorul agentului fiscal, care e gata sa-i ia hainele stranse intr-o lada. Nici caii nu sunt lasati in voia lui Jupuitu, iar replica lui Moromete este aceeasi:

"- Parerea mea e ca e mai bine sa lasi caii in pace, interveni Moromete..."

. Moromete se apuca sa fumeze din nou, numindu-l pe agent cu porecla lui usturatoare:

"De unde sa platesc, Jupuitule, ca-ti mai spusei si adineauri: daca as putea sa fac bani, de cate ori ai veni as facea si ia, domnule!".

Acesta, enervat, observa ca Moromete nu isi platise datoriile pentru stat de vreo saptesprezece ani, dar este abonat la ziar.
Momentul decaderii lui Moromete este marcat de criza fiilor, care pun averea fetelor pe cai si se duc la Bucuresti. Moromete se intorsese de la camp murdar de noroi si nu reusise decat sa scape de ochiul care se imbacsise cu murdarie. Replica Iui, la auzul vestii, este una singura:

"-Da! Bine! Vedeti-va de treaba!".




Romanul "Morometii" contine episoade distincte, emblematice aproape, din viata satului, dispuse ca fagurii unui stup, dand o structura concentrica intregului roman. Astfel, la poiana lui Iocan, este prezentat episodul in care Nastase o refuza pe Mizdra, la cererea Guicii, sora lui Moromete. Replicile se succed intr-o secventialitate stricta, dand putere intregului roman:

"«Ai un flacau, cica i-ar fi zis, pe alde Nastase. Nu vrei sa-l insori cu Mizdra? il cere Mizdra de barbat.» Besensac l-a chemat pe Nastase: «Uite, ma, Nastase, zice, Mizdra vrea sa se marite cu tine.»
Moromete se opri si nu mai zise nimic. Dumitru lui Nae astepta timp de cativa pasi, apoi i se auzi glasul pe ulita:
- Si Nastase ce-a zis?
- Nastase? Nastase a refuzat.
- Ce vorbesti!
- Refuz! spuse Moromete repetand cu un gest, taind orizontal aerul cu degetul. Asa ar fi zis, incheie el."


Un alt personaj este Udubeasca, straniu pentru ca se ascunde de Moromete, iar acesta nu stie unde sa-i adreseze salutarea.


In fata unor agresiuni ale destinului, Moromete se retrage in mijlocul naturii, pe camp sau in gradina, incercand sa dea sens unei lumi in deriva, care incepe sa-l sufoce:

"Moromete insa era departe de a fi rupt de lume si venise aici tocmai pentru ca se simtea ingropat in ea pana la gat".

Contemplativitatea si meditatia sunt forme ale evadarii dintr-un spatiu ostil, cum este complotul celor trei fii care fug la Bucuresti. Locul de meditatie al taranului, spatiul ce favorizeaza atingerea unor zone de calm desavarsit al lumii si al naturii, este campul de unde se vad urmele facute de caruta in pamantul moale, miristea, unde "vantul usor care venea dinspre miazanoapte" sporea "parca si mai mult tacerea omului si a pamantului. Un iepure iesi la marginea unui lot si isi agita cateva clipe urechile..."

. Aici, intr-o natura perfecta, Moromete are viziunea unei lumi care se scufunda, in acelasi mod in care Niculaie din "Marele singuratic" va realiza mai tarziu ca noua societate este la fel de utopica si de nereala ca toate cele dinainte: intai este lumea care se scufunda, apoi toti oamenii din ea. Ilie Moromete este un personaj contemplativ, dispus spre izolare, dupa o perioada de stralucire in mijlocul comunitatii satesti, situatiile implacabile ale vietii cuprinzandu-l pe neasteptate. Simptomatica pentru el este posibilitatea de a analiza profund ceea ce se intampla:

"Moromete avea uneori obiceiul - semn de batranete sau poate nevoia de a se convinge ca si cele mai intortocheate ganduri pot capata glas - de a se retrage pe undeva prin gradina sau prin spatele casei si de a vorbi de unul singur."

Ideea supusa analizei contemplative este legata de spusele sotiei, dupa care un om nu poate dormi daca este incarcat de pacate. Dupa aceasta judecata, Paraschiv, care adoarme pana cand iese apa din el, ar trebui sa fie fiinta cea mai neprihanita de pe suprafata pamantului. Gandurile personajului se inscriu intr-un autentic flux al constiintei. Moromete se gandeste la o intrebare pusa lui mai demult de un interlocutor, "ce discuta ei in parlament?", la ploaie si la costul dublului de porumb.


In alt fragment, reflectiile sale se concentreaza asupra limbajului definitoriu pentru unele personaje, prilej de revelare a unor accente ironice greu de reprimat:

"- Ti-am mai spus tata ca nu obisnuiesc tuica dimineata, raspunse Victor cu un glas din care se vedea ca ii face mare placere ca nu obisnuieste."

Ilie Moromete foloseste un acelasi limbaj specific, ironizand pretentiile de cultura ale lui Victor Balosu, a carui putere intelectuala "depinde dupa facultati":

"- De ce, Victore, ai stomahul deranjat?", adaugand in plus ca "Noi obisnuim!".

Explicatia pentru modul in care se comporta Victor Balosu este data de faptul ca "fusese catva timp voiajorul firmei de la care cumparase masina de cusut si invatase sa foloseasca cu gravitate cuvinte putin cunoscute."