Mereu deschisa ramane, la Marin Preda, tema relatiei dintre personaj si istorie. Cu atat mai mult, cu cat, istoriceste privind lucrurile, putem sa-i recunoastem, sa-i descoperim de fapt o remarcabila contributie nu numai in plan artistic, ci si in plan teoretic, privitoare la asezarea, din punct de vedere estetic, a relatiei sus numite in temeiurile ei firesti. Ceea ce in anii optzeci ai secolului trecut se afla in folosul curent al literaturii, ca un drept fundamental al acesteia, de Marin Preda era cucerit si clarificat, pentru sine si pentru epoca respectiva, prin fapte literare de p clasicitate evidenta si prin reflectii profunde asupra actului creatiei, comparabile cu acelea ale unor mari scriitori din literatura universala. "Imposibila intoarcere", "Cel mai iubit dintre pamanteni" sunt carti cu totul memorabile, care incheiau un destin prematur, circumstantiat temporal, si deschideau unul perpetuu pentru posteritate, pentru istoria majora a literaturii romane. v4v8221vs99xky in "Morometii", un timp milenar, de "nesfarsita rabdare", rotitor in ciclurile cosmice, mitic, se intalneste cu cel istoric, generator de mari transformari, de evolutii uneori imprevizibile, de mutatii structurale decisive.

La aceasta falie a timpului apare fascinantul Ilie Moromete, personajul intrat pe scena istoriei pentru a-i pune acesteia intrebari grave, relevand, la epoca aparitiei cartii, de o predominanta unilinearitate in plan caracterologic, ca mersul istoriei si mersul individului reprezinta teme tulburatoare si fertile ale literaturii, intre aceste doua traiectorii creandu-se tocmai acel spatiu, acea retea de fapte si de relatii de inalta semnificatie care genereaza substanta marii literaturi. inca dinaintea aparitiei cartilor de rostire, despre sine in mod transant si reflexiv ("Imposibila intoarcere", "Viata ca o prada"), intr-un interviu din 1965, in "Contemporanul", Marin Preda aborda problema relatiei dintre individ si istorie cu o tenta clarificatoare, recognoscibila in fond in creatia sa de pana atunci, prefigurand liniile structurale ale celei viitoare. in cadrul temei taranesti, scriitorul poate "sa aleaga un erou al carui destin individual sa-l reprezinte sau sa se confunde cu cel istoric si social, asta insa nu-l scuteste, ci, dimpotriva, ii mareste sarcina de a urmari destinul celorlalti eroi", care pot sa se afle in ipostaze diferite, inainte sau, in cele mai multe situatii, inapoi fata de curentul unificator al timpului istoric. Tensiunea launtrica a operei lui Marin Preda este o ilustrare a acestei pendulari intre timpul individual si cel istoric, uneori cu efecte tragice pentru individ, drama lui esentializata fiind in fond, cum se releva in "Imposibila intoarcere", una eterna, aceea ca nu are "decat o singura viata de trait, in timp ce istoria este inceata si nepasatoare."

Moromete apartine organic acelui timp ce "avea nesfarsita rabdare cu oamenii", treptat trecut sub zodia aparentei, pe masura ce destinul eroului se departeaza de fagasul istoriei intrate in restructurari profunde. Istoria il sublimeaza insa in acea ipostaza mitica, remarcabila, cand, pe o polita a fierariei lui Iocan, din Moromete ramane numai chipul totemic, transfigurat in lut ars de Din Vasilescu intr-o zi de sarbatoare a agorei taranesti din mijlocul satului. Calin Surupaceanu, din "Intrusul", creste insa o data cu istoria, este fauritorul acesteia, devansand, chiar sub raportul calitatilor morale, acea medie general umana caracteristica maselor. Se produce si in acest caz o ciudata sanctiune a istoriei, eroismul sau, receptat prin prisma acelei necesitati rezultate din optica subiectiva a indivizilor ce o interpreteaza, fiind cauzator de mari privatiuni. Eroul din "Intrusul" pastreaza totusi, prin disponibilitatea eroica si morala nealterata, posibilitatea intoarcerii la matca fireasca in care s-a dezvoltat. Sub aspect estetic, fenomenul este credibil, cu atat mai mult, cu cat tema (pe langa altele) a fost reluata, intr-o rezolvare superioara in "Marele singuratic".


Niculaie Moromete, activistul de partid din volumul al doilea al "Morometilor", crezand ca directioneaza mersul istoriei, intr-o acceptie careia i se pot stabili puncte comune cu destinul lui Calin Surupaceanu, ajunge in acelasi impas al corespondentei dintre destinul individual si cel general. Solitudinea la "castel", similara evadarii in natura practicate de Calin Surupaceanu in finalul romanului si, intr-un plan ereditar, comparabila cu tacerile din tinerete ale tatalui sau, cu acea perioada de lungi acumulari in liniste ale lui Ilie Moromete inainte de a iesi in larg, are rostul reevaluarii unor idei radicale, al organizarii de forte in vederea unei viitoare, asteptate confruntari. E, pentru Niculae, o intoarcere in trecut si in natura sub semnul aceleiasi ereditati spirituale a lui Ilie Moromete, o luare a distantei necesare pentru a esentializa mersul istoriei si a se intregi, in acelasi timp, prin contemplare, a intelege mai bine sensul dezvoltarii, a depasi, prin generatia fiilor, neintelegerea funciara in care se stinsese tatal sau.

Prin Calin Surupaceanu si prin Niculaie Moromete, Marin Preda pregateste sinteza remarcabila intre cele doua destine din "Cel mai iubit dintre pamanteni", esentializata in acel mit universal al fericirii prin iubire ce "n-a incetat si nu va inceta sa existe pe pamantul nostru", in acea sentinta cu valoare testamentara ce reprezinta, prin ceea ce stim pana acum, si ultimele cuvinte memorabile ale operei lui Marin Preda:

"... Daca dragostea nu e, nimic nu e!..."