Expresia concentrata a spatiului, cu implicatii temporale si cinetice, cu relatiile si tendintele lor, este intalnita mai intai in scena cinei din familia Morometilor. Aparenta generata si de timpul "foarte rabdator cu oamenii", dar si iluzia funciara a lui Moromete in perenitatea lumii sale este a unei familii arhaice, echilibrata de o forta coercitiva paterna si condusa dupa o ritualitate straveche circumscrisa rotirii eterne a anotimpurilor:

"cat ieseau din iarna si pana aproape de sfantul Nicolae, Morometii mancau afara in tinda la o masa joasa si rotunda, asezati in jurul ei pe niste scaunele cat palma".

Tatal, autoritar, principiu de ordine si de armonie patriarhala, "statea parca deasupra tuturor" si, din pragul odaii, din locul sau lejer, "stapanea cu privirea pe fiecare".


Analiza acestui text sugereaza insa o stare de criza incipienta, cu dezvoltare in cel putin trei directii principale. Parand la prima vedere statica, incremenita in curgerea domoala si ciclica a timpului, scena contine o energie potentiala, subterana, gata sa se materializeze in acte si atitudini neprevazute, degaja o atmosfera apasatoare, cu prevestiri malefice. Moromete sta in prag, putand "sa se miste in voie", blocand iesirea, reprimand deci simbolic orice intentie de evadare a celorlalti, care "stateau umar langa umar, inghesuiti", pentru ei "masa fiind prea mica".

intre pozitia tatalui si a fiilor se stabilesc, inca de aici, opozitii semnificative, generatoare de conflicte ireductibile. Contrar unor asertiuni critice destul de raspandite, cea mai evidenta este cr za fiilor, care in universul morometian precede criza tatalui. Paraschiv, Nila si Achim, latura rebela a familiei, cu tendinte centrifuge, "stateau spre partea dinafara, ca si cand ar fi fost gata in orice clipa sa se scoale de la masa si sa plece afara"; "se asezara la masa absenti, uitandu-se in gol, oftand".

Situarea spatiala a lui Niculaie, care neavand nici macar scaun la masa, "se asaza turceste pe pamant", justifica pozitia neglijabila a mezinului, de fapt obstacolele si asperitatile unei anevoioase deveniri.
Criza fiilor merita o demonstratie mai ampla; este vorba de un proces inevitabil de instrainare fata de o lume invinsa in cele mai stabile, in cele mai conservatoare laturi ale existentei sale, perfecta numai in conceptia de un desavarsit imobilism a lui Moromete. Aici, loc benefic, protector, salcamul prelungind iunctia- de aparare a codrului de odinioara, personajul are constiinta unicitatii. Ceea ce se intinde dincolo de campie tine de un domeniu ireal, nu exista sau, daca totusi i se accepta o existenta posibila, aceasta este atat de neverosimila, incat explorarea ei devine aventura. Mai mult o aventura spirituala, ca o calatorie a spatiului propriu prin teritorii necunoscute, in care latura materiala (negustoria lui Moromete, care prilejuise mersul la munte) serveste doar ca pretext. Rostul lui, odata iesit din sat, este de a asimila celelalte spatii si de a le transfoima in istorisiri captivante, uneori ironice si minimalizatoare, in mitosuri, in adevarate delicii ale povestitorilor si ale ascultatorilor. Daca fascinatia lui Moromete este, de fapt, atitudine negatoare, cea a fiilor este reala, mistuitoare:

"Niculaie, care ascultase uimit peripetiile tatalui cu caruta pe drumurile de munte, sarise si el pe neasteptate si strigase: «Asa e, tata! Mai du-te iar!»", in nuvela "Desfasurarea", circumscrisa desigur aceleiasi spiritualitati, exista o secventa care ilustreaza remarcabil fascinatia fiilor, uimirea si nelinistea produse de posibilitatea altor meleaguri, parasirea treptata a splendorilor campestre:

"Asa faceau in fiecare zi, se propteau in ciomege si se uitau cu uimire la rotile trenului, la necunoscutii care stateau la ferestre. Le batea inima de fiecare data, le straluceau ochii, li se taia rasuflarea. Dupa ce trenul pierea, ramaneau tacuti, nelinistiti, cu sufletul tulburat de dorinti. Jocul lor de-a purceaua nu mai avea nici un farmec, nici laptele inchegat in pamant, nici pepenii furati".

Criza tatalui se invedereaza, asadar, inca din scena mesei, cel putin ca termen de opozitie fata de tendintele manifeste ale fiilor. Dar directiile divergente din familie se vor amplifica radiar, pulverizand-o, fisurile dand reverberatii in intreaga comunitate. Catrina naufragiaza, aproape firesc, intr-o criza mistica si evolutia personajului, previzibila si normala in mediul rural, este, tocmai din acest motiv, neglijabila sub aspectul efectelor ei. Mai relevant este ca Moromete stie, simte seismele din jur; inca de la taierea salcamului ii surprindem conditia de initiat in tainele lumii sale, sustinuta intens prin contemplare si singuratate, prin ele deducand instinctiv primejdia, nedefinita insa, ramasa prin urmare nemarturisita. Arta lui Marin Preda se manifesta aici exceptional prin sugestie, acordand valori simbolice nebanuite taierii arborelui care inchide si defineste spatiul rural. Omniprezent, salcamul participa simpatetic la toate actele umane, realizandu-se o perfecta fuziune om-natura, om-spatiu; satul insusi, privit de departe, din campie, pare o cetate cu inalte ziduri verzi, in pacea carora oamenii se retrag si-si trec momentele fundamentale ale vietii; munca si odihna, tristete si sarbatoare, dragoste si moarte, linistea, placerea contemplarii, seninatatea, meditatia profunda, siguranta de sine ii sunt facilitate lui Moromete doar de salcamii sai, in gradina. Gradina este locul unor decizii capitale in ceea ce priveste destinul familiei si tot aici, intre salcami, parca pentru un grav dialog cu ei, Moromete se retrage instinctiv din fata primejdiei, reprezentata fie de oamenii stapanirii veniti pentru "fonciire", fie de insistentele lui Tudor Balosu de a cumpara locul de casa al familiei.

Salcamul se prabuseste pe un fundal de bocete, ca un cor antic, si, o data cu acestea, forte misterioase patrund prin spartura produsa, lumea intrand, de fapt, brusc, intr-un proces de ireversibila micsorare, ca o vertiginoasa cadere abisala, prevestind reductia ei absoluta:

"...acum totul se facuse mic. Gradina, caii, Moromete insusi, aratau bicisnici. Cerul deschis si campia napadeau imprejurimile."

Numai ca, pentru oamenii comuni, fara cunostinta de complexitatea spatiului in care vietuiesc, taierea salcamului are doar o singura semnificatie, dezvaluita de Moromete cu neretinuta malitie:

"ca sa se mire prostii", fapt ce singularizeaza si, implicit, amplifica drama personajului.
Agresiunea se vadeste, in al treilea rand, si in ordinea morala. La poiana lui Iocan, unde participarea se face dupa indeplinirea unui riguros ritual cathartic, se produce conflictul lui Tugurlan, impactul revoltei lui, care, amplificata, va duce la schimbarea realitatii politice si sociale. Tentativa lui Moromete este, ca totdeauna, sa amane confruntarea, rationand revolta intrusului ("trei chestiuni rezulta din cele spuse de Tugurlan"), dar evidenta se impune iluziei si, mai tarziu, el insusi va recunoaste ca "Tugurlan a avut totdeauna dreptate".

Semnul infrangerii, al iminentei alienari in spatiul care, impotriva vointei si iluziei lui, urmeaza firesc legile timpului ce "nu mai avea rabdare", este dat de chipul lui teluric, de lut ars, totemic parca:

"Era asa cum il cunosteau ei, dar parca, era singur, fara familie, fara Iocan si Cocosila, fara Dumitru lui Nae si... fara parlament" . Moromete este victima unei neputinte funciare de a schimba spatiul, de a se adapta rigorilor altuia; de aceea, mentionam si imaginea morometiana a cadrului complet metamorfozat din volumul al doilea, opusa celei dintai, satului cu salcami, cu cerul limpede deasupra, cu fantana si sosea, cand pe scena istoriei apar personajele comuniste:

"...s-ar fi zis, vazand ce oameni ieseau acum la iveala, ca un sat parca nu era o asezare de cel mult doua mii de case adunate intr-o vale de rau si ascunse sub salcami, ci o groapa fara fund, din care nu incetau sa iasa atatia necunoscuti!"
Dar mersul insusi, inscris in satul traditional intr-un desavarsit cod al miscarii, este in masura sa dea dimensiunile restructurarii unei lumi. Daca mai persista un mers al dragostei, "nicaieri, taraganat", sovaitor si indecis, unul al grijilor existentei, al iesirilor repetate in camp, aferat, "asternut", aproape mitic, sau "mersul nenorocirii", mersul concludent al mortii," timpul (istoria) submineaza sensul major al miscarii, dat de folosirea milenara a calului. Fiii, aducand de dincolo de campie normele si masinile altei lumi, zadarnicesc tocmai aceasta modalitate straveche de deplasare terestra, propunand constiintei taranesti un fenomen incredibil: uciderea cailor. Se sugereaza astfel abolirea miscarii, actul final al destramarii unui spatiu tutelat pentru eternitate, la portile unui nou mit, de chipul de huma arsa al lui Moromete ce priveste "insingurat de pe polita fierariei lui Iocan".