Ochii sunt un simbol mistic pentru poarta care face legatura cu partea nevazuta, imensa, a lumii; eul liric, cu simturile supralicitate in procesul cunoasterii, simte supradimensionarea ochilor intr-un mod grotesc, catastrofic, ca mijloc de comunicare cu transcendentul:

"Ochii mi se maresc tot mai mult,
Ca doua cercuri de apa,
Mi-au acoperit toata fruntea
Si jumatate din piept.
in curand vor fi tot atat de mari
Ca si mine."

Despre atlanti se spune ca aveau un al treilea ochi, al intelepciunii, inteles ca un instrument de perceptie a lumii ascunse, transcendente. Faptul ca ochii devin mai mari decat poetul, marindu-se progresiv, modifica radical perceptia asupra lumii. Ea insasi se scufunda in adancurile noii oglinzi, iar poetul devine un punct negru, minuscul, in interiorul acestor organe vizuale supradimensionate care cuprind intreaga lume:

"Mai mari decat mine,

Mult mai mari decat mine:
Eu nu voi fi decat un punct negru
in mijlocul lor."

Ochii devin un punct de convergenta a elementelor terestre si cosmice, poetul transferandu-si in acestea, in chip simbolic, panteist, organele de simt:

"Si ca sa nu ma simt singur
Voi lasa sa intre in cercul lor
Foarte multe lucruri:
Luna, soarele, padurea si marea
Cu care voi continua sa ma uit la lume."


Teme si motive ale poeziei "Ochii"

. Ochiul, vazut ca organ transcendent catre lumea cealalta, catre totalitate si eternitate.
.  Augmentarea ochilor, deveniti gigantici, ca o mod de a percepe imensitatea suprafetei
materiale a lumii.
. Dihotomia universului obisnuit, care se imparte intr-o lume mica si una mare, reflectate una


In cealalta de infinite ori, ca in oglinzi paralele.