(19.02.1936-8.12.1996)

Nascut intr-o familie de tarani din Bulzesti (Dolj), scriitorul si-a facut liceul la Craiova, a urmat apoi o scoala militara la Predeal si Facultatea de Filologie din Iasi. Din 1960 se stabileste la Bucuresti, unde se face repede cunoscut ca poet nonconformist si parodic.

Dintre volumele sale de versuri mentionam: Poeme, Moartea ceasului, Tineretea lui don Quijote, La lilieci.

De asemenea, scrie teatru de orientare existentialista: Iona, Paraclisierul, Raceala, A treia teapa si altele.

Ion 1968 (drama existentialista)

1.   Iona este o drama simbolica.

2.   Este structurata intr-un lung monolog al singurului personaj despre marile probleme ale existentei: viata, moartea, Dumnezeu, libertatea etc.

3.   Stilul dramei este aforistic.

4.   Finalul ramane deschis.

Tema

Drama porneste de la o tema biblica si dezvolta sensurile libertatii individuale.

Subiectul
Piesa are un singur personaj, Iona. Acesta, intocmai ca personajul biblic al carui nume il poarta, isi da seama ca este inchis intr-un spatiu limitat, anume intr-o burta de balena. Singuratatea il determina sa caute o cale de iesire din acest univers. Dupa ce reuseste cu greu sa spintece burta balenei, iese intr-un loc pe care, initial, il socoteste primitor. Dar isi da repede seama ca de fapt se afla intr-o alta burta de balena. Repeta evadarea, dar rezultatul este similar. Epuizat de nenumaratele incer­cari, in cele din urma isi spinteca burta, sperand sa-l elibereze pe cel inchis in el.

Comentariul
Piesa soresciana propune o poveste simbolica prin chiar titlul ei, care trimite la mitul biblic al lui Iona, cel care este inchis in burta unei balene, pentru ca a nesocotit cuvantul lui Dumnezeu. Drama este de fapt un monolog construit din enunturi scurte, multe aforistice, in genul poeziei soresciene. Personajul (singurul personaj vorbitor al piesei) mediteaza asupra marilor probleme ale existentei: viata, moartea, Dumnezeu, libertatea, ceea ce confera caracter filozofic operei. Dramaturgul cunostea bine filozofia existen­tialista si multe dintre ideile sale vin din aceasta doctrina. Monologul lui Iona pune problema singuratatii fiintei intr-o viziune caracteristica secolului al XX-lea, care a promovat ideea ca intre oameni nu exista posibilitatea de comunicare. Eugen loneseu ilustrase deja aceasta teza, pornind de la ideea ca orice dialog este compus din monologuri separate, pentru ca fiecare om vorbeste doar despre sine si despre interesele lui. De aceea, cei doi oameni intalniti de Iona nu vorbesc, par sa nu-l observe. Aceasta singuratate exaspereaza fiinta si o distruge sau, cum spune insusi personajul: E tare greu sa fii singur. Platitudinea afirmatiei constituie chiar unul dintre punctele de pornire al crizei existentiale, pentru ca Iona isi pune probleme filozofice in termeni cotidieni, cu insistenta infantila, fara pasiunea dramatica a insului, constient pe deplin de actul sau meditativ: Singuratatea lui de intemnitat naste intrebari de variata importanta, pentru ca universul sau stramt este sarac in repere si stimuli, este un loc al mistuirii: burta balenei.
Sugestie a unui univers inchis, simbolismul balenei a fost abordat in numeroase scrieri. Pestera si hau totodata, simbol al limitelor ce pot fi depasite, asociata mitului lui Iona, balena este si un semn al devenirii sau, cum spune Guenon, un punct de rascruce: Iona se afla intr-o perioada intermediara, intre doua stari sau doua modalitati de existenta. Mircea Eliade include simbolul in romanul Noaptea de Sanziene, in care personajul Stefan Viziru compara viata cu burta mistuitoare a balenei. Sentimentul de deruta si nemultumire, imposibilitatea de a se elibera de sub teroarea timpului ii dezvaluie imaginea unei inchisori, in care distractia nici macar nu este perceptibila. Personajul cauta o iesire din burta balenei, iar atunci cand reuseste sa iasa la lumina, realizeaza ca de fapt existau mai multe iesiri si ca labirintul in care se ratacise nu era un spatiu devorator, ci un ou, a carui coaja o sparsese intamplator.

Sorescu reuneste sa sugereze aici mai multe sensuri legate de conditia limitata a fiintei, dar personajului sau ii lipseste dimensiunea mistica, nu cauta o cale de eliberare prin abandon si contemplatie. Pentru personajul biblic, burta balenei echivaleaza cu un loc de reculegere si smerenie; animalele acvatice sunt patrunse de forta sacra a abisului si poarta in ele sensul vietii prin armonioasa unduire . Iona cel din Biblie se roaga si gaseste drumul spre Dumnezeu, pe cata vreme personajul sorescian traieste cu exasperare sentimentul singuratatii. El nu-si accepta locul, nu asteapta sa fie eliberat, ci vrea sa iasa la lumina impotriva destinului si repeta gestul sfartecarii burtilor de balena pana la epuizare. Iesirea, indiferent de locul pe care l-a dobandit eroul, ar fi putut constitui ea insasi un ritual eliberator. In romanul Noaptea de Sanziene, Eliade comenteaza astfel simbolul oului spart: a sparge invelisul inseamna, in parabola lui Buddha, a desfiinta samsara, roata existentelor, adica a transcende atat Spatiul cosmic, cat si Timpul ciclic. Stefan Viziru iese in lumina si se detaseaza de destinul individual, iar, in final, el descopera sensul devenirii prin moarte. La indivizii alesi, captivitatea in interiorul unui monstru constituie sindromul vocatiei lor mistice, de aceea iesirea din burta balenei inseamna renastere si desfiintare a normei temporale. Or, personajul sorescian traieste cu obsesie hamletiana un singur sentiment - cel al inchisorii din care vrea sa scape, dar, cand este liber, isi foloseste libertatea ca sa observe alta balena. El vrea libertatea absoluta intre limitele pamantesti si nu se gandeste la libertatea spirituala. De aceea, parabola lui Sorescu isi indreapta sensurile mai degraba spre ideea ca singuratatea fiintei este de neinvins.


Intr-un alt sens, exasperarea lui Iona vine din monotonia generala si din lipsa de perspectiva, sugestii ale lumii totalitare in care traia insusi poetul: Toate lucrurile sunt pesti. Traim si noi cum putem inauntru. Supravietuirea devine o chestiune de rezistenta, asteptare si noroc. intr-un univers inchis si lipsit de surprize, singu­ratatea insasi devine un mod de protectie: Ar trebui sa se puna un gratar la intrarea in suflet ca sa nu se mai bage nimeni in el cu cutitul. Exprimarea aforistica, replicile scrise intr-un cod accesibil lumii izolate din societatea socia­lista ori chiar trimiterile numeroase la o nemultumire comuna, pe care Sorescu o cunostea la fel de bine ca orice om condamnat sa traiasca in lagarul comunist, confera dramei si o dimensiune simbolica ancorata in istoria respectiva. Dar de interes este faptul ca drama personajului cuprinde aspecte generice pentru sensul libertatii individuale, ceea ce estompeaza orice alte sugestii.
De pilda, depersonalizarea fiintei este proiectata in alegorii burlesti, marcate de sentimentul tragic al anularii originii si contextului istoric. Desigur, este vorba despre istoria individuala, stearsa treptat, pe masura ce personajul isi constien­tizeaza drumul fara tel in cumplita solitudine: Cum se numeau batranii aceia care tot veneau pe la noi cand eram mic? Dar ceilalti doi, barbatul cel incruntat si femeia cea harnica, pe care-i vedeam des prin casa noastra si care la inceput parca nu erau asa batrani? Cum se numea cladirea aceea in care am invatat eu? Iona pastreaza reperele traditionale (stramosii, scoala), dar pierde sensul legaturii lui individuale si al existentei intr-o comunitate. Lipsa de comunicare il dezechi­libreaza si ii ucide amintirile.

Eroul savarseste de nenumarate ori gestul sfartecarii, incat spintecarea propriei burti este aproape un automatism. isi cauta iesirea printr-o atitudine care se vrea simbolica, vorbeste despre intoarcerea la origini, pare sa fi inteles ca singura eli­berare permisa este moartea, dar, de fapt, se sinucide.

Prin acest final, personajul se apropie mai degraba de personajele lui Camil Petrescu, desi Iona nu are dramatismul acestora. Pentru el, sinuciderea nu este un gest de protest, ci mai degraba un joc prin care spera sa se salveze de la singuratate.
De aceea, deznodamantul pare lipsit de tensiune, vine ca o pauza, si nu ca o rezolvare.


In ultimul tablou al piesei (al IV-lea), Iona, batran si istovit de cate burti de balena despicase, iese la lumina dintr-o grota; se bucura de frumusetea marii, dar isi da seama ca nu este fericit; dupa un timp vede la orizont burta altei balene, dupa care urmeaza un sir nesfarsit de burti; amintirile sale sunt neclare, nu-si mai aduce aminte cine-i sunt parintii, nu mai stie nici cum il cheama. in cele din urma iluminat, cum noteaza dramaturgul in indicatiile scenice, isi regaseste identitatea, stie ca este Iona. Aceasta descoperire ii reveleaza adevaratul drum pe care trebuie s-o ia. Exasperat, hotaraste sa incerce invers (pe via negativa) si isi spinteca propria burta, in speranta ca va razbi la lumina: Razbim noi cumva la lumina.
Deznodamantul lasa deschis finalul piesei. Personajul vorbeste despre sine ca despre o burta de balena, adica se simte el insusi un univers inchis, care tine captiv un Iona; de aceea afirma ca o ia in sens invers si se adreseaza unui Iona imaginar. Poate fi acesta un act de introspectie, un inceput vag de rugaciune, nedezvoltat insa, ori un act de negare absoluta a vietii.