Marin Sorescu (1936-1996) este poet, romancier si dramaturg cu o viziune complexa asupra vietii, apropiat de existentialistii francezi, precum Albert Camus si Jean Paul Sartre, sau de filozofii germani Friedrich Nietzsche ("Stiinta voioasa", "Asa grait-a Zarathustra", "Genealogia moralei") si Martin Heidegger. Scrierile sale releva criza acuta a constiintei moderne, incapabila sa-si mai gaseasca eliberarea din ataraxia conditiei existentiale limitate. Marin Sorescu debuteaza cu volumul "Singur printre poeti" (1964), cartile sale urmatoare, numeroase, fiind "Moartea ceasului" (1966), "Unde fugim de acasa?" (1966), "Tineretea lui Don Quijote" (1968), "Teoria sferelor de influenta" (1969), "Tusiti" (1970), piesele de teatru "Iona" (1968), "Paracliserul" (1970), "Setea muntelui de sare" (1974) (contine piesele de teatru "Iona", "Paracliserul", "Matca", "Pluta Meduzei", "Exista nervi") "La Lilieci", 6 volume (1973-1996), "Trei dinti din fata" (1977), "Viziunea viziunii. Roman intr-o doara" (1982).

Universul sau este populat cu fiinte fantastice, cu decoruri conventionale si imagini grotesti, ce pot fi considerate fie expresioniste, fie suprarealiste. Astfel, femeilor li se scot din cap clemele, agrafele, inelele si se transforma in sufertase, iar barbatii sunt transformati in presuri, dupa ce sunt torsi. Manierismul poetului consta in a distruge formele vechi, incapabile de a starni imagini esentializate. Poetul este preocupat de conotatii profunde ce pot fi acordate unui spatiu comun. Faptul ca lumea "s-a comunizat", a devenit simpla, este redat de o morala continuta in versuri si ele aparent simple:

"Ca nimic nu-ti stimuleaza mai mult pofta de mancare,
Decat o lume plina de potlogarii".

in "Panda", tot universul inconjurator trezeste suspiciuni, pare sa fie generatorul unei conspiratii totale, la care participa furnicile, fluturii, frunzele. Tema conspiratiei este, de altfel, foarte intalnita in literatura moderna, insa la Marin Sorescu aceasta ia o dimensiune transcendentala, supraterestra. "Echerul" este o incercare de a trezi simtul incomensurabilului, adica de a impiedica banalizarea matematica a lumii, trecerea ei in sisteme de referinta numerice, sterile. "Indigo" masoara o alta spaima existentiala a eroului: cineva lipeste noaptea o imensa coala de indigo la usa acestuia si ii patrunde, printr-o stranie metamorfoza, in simtamintele cele mai intime, ca un veritabil aparat de citit gandurile. O reeditare a straniei "politii a gandului", din romanul-parabola al lui George Orwell, "1984", o utopie politica asupra lumii aflate in marasm.

Parabolele exista si in alte poezii ale lui Marin Sorescu, cele mai pline de substanta poetica din primul volum: "Simetrie", "Alergatorul", "Prietenul", "Sens unic", "Dincolo".

in "Simetrie" se arata soarta trista a omului obisnuit, incapabil sa aleaga drumul cel bun, silit sa parcurga mereu drumul gresit:

"Si dupa aceea in fata mea s-au cascat doua Prapastii:
Una la dreapta, alta la stanga.
M-am aruncat in cea din stanga,
Fara macar sa clipesc, fara macar sa-mi fac vant,
Gramada cu mine in cea din stanga,
Care, vai, nu era cea captusita cu puf."

Ideea de chin al vietii, de festa ironica a destinului, se face simtita in aceste versuri, semnificand povara grea a omului de dupa izgonirea din Paradis. Omul reitereaza i7k3910ig73ztz greselile, pentru ca a parasit conditia mitica a fauritorului de realitati ("reality maker") in favoarea unei conditii terestre, de fiinta metaforica, destinata acumularii inutile de informatii si nefolosirii lor, a conservarii in "matca" materialismului limitator. De aceea, drumul, destinul ii este cunoscut inca dinainte, fiind "batut in cuie", de neclintit.


In volumul de poezii "Despre cum era sa zbor" (1970), versurile conserva gratiosul, infatigabilul, semanand in oarecare masura cu cele ale lui Tudor Arghezi. Poetul trebuie neaparat sa invete sa zboare:

"intr-o noapte, intr-o clipa,
imi da unul o aripa.
Nu l-am deslusit la fata,
A pandit cand era ceata.
-Zice: « Nfige-o subsuoara,
Du-te dracului si zboara»".

Absurditatea situatiei poate avea un simbol ascuns: omul trebuie sa-si traiasca propriul destin, indiferent cat de greu ar parea acest lucru. Sensul se poate extinde si la eliberarea de hainele grele ale materialitatii, de eludare a extinctiei. Moartea are loc pe portiuni:

"Te pomenesti ca mor
Si numai un picior
O sa-mi ramana viu".

In "La Lilieci", atmosfera se schimba, exista un fantastic cauzal al situatiilor: Marin Sorescu nu procedeaza la un radicalism al depoetizarii. nu face o pastisa a samanatoristilor, ci isi creeaza propria lume, cu legi necunoscute.

In Dumneata se exprima o recluziune a demoniacului: Grigore al lui Tagarla intalneste noaptea un fost vecin, deghizat in moroi, si paralizeaza, pentru ca acesta vrea sa-l ia de guler. Un vrajitor ii explica faptul ca a scapat ieftin, pentru ca alti moroi sunt mult mai rai:

"...ai scapat ieftin, neica, moroii din Bulzesti sunt
Artagosi;
Cand le strasuneaza din ceva pe cate unul... il fac
Carpa, treanta, poti sa stergi lampa cu el".

Baba intervine in acest spatiu insolit ca un personaj comic, care incearca sa strajuiasca eternitatea prin stergerea cu apa clocotita a clantei, in speranta de a scapa de microbi. Filozofia despre soarta omului se tine in jurul unei cacareze, ce se misca, lasata pe o apa, dinspre munte spre mare. Omul curge pe "valurile vietii", incarcat fiind cu aceeasi neinsemnatate, trezindu-se dintr-o data extrem de batran si de neputincios, incapabil sa se realizeze un plan al nemuririi:

"se zbarceste
Fruntea, parca-a taiat cineva nojite din ea".

La Sorescu, important este ceremonialul mancarii, cu toate variantele sale: "la govie", "pomana", "praznicul", "masa".

Contrastul intervine prin. raportul dintre ceremonia preparativelor, demne de o curte flamanda, si saracia relativa a bucatelor. La un parastas, satenii fac un chef strasnic, intinzand mesele in jurul bisericii, la umbra, tabloul semanand, in mod evident, cu unul de Brueghel cel Batran.