Poezia "Scara la cer", aparuta in volumul "Puntea (Ultimele)" (1996), este scrisa de Marin Sorescu chiar pe patul de spital, cu putin inaintea mortii, ca un dicteu al chemarii de dincolo. Momentul si imprejurarile redactarii amintesc de alt gest similar, al lui Nicolae Labis, care, grav ranit intr-un accident de tramvai, scrie "Pasarea cu clont de rubin", metafora sangeroasa a mortii. Ideea trecerii este inscrisa chiar in titlul volumului lui Marin Sorescu, "Puntea", care stabileste o legatura inedita cu transcendentul, catre care poetul accede prin moartea sa aprtpiata, pe un fir subtire de paianjen, care leaga cele doua taramuri, unul material, celalalt imaterial. "Firul de paianjen" instituie aceasta legatura cu lumea celesta, cu infinitul, intrarea pe alt taram producandu-se ca in basmul "Jack si vrejul de fasole", prin intermediul unui material fragil, de o consistenta infima. Semnele urcarii la cer sunt antitetice cu cele ale coborarii, ale ingreunarii fiintei prin dobandirea trupului terestru:

"Un fir de paianjen
Atarna de . tavan,
Exact deasupra patului meu."

Caderea fiintei in lutul originar este urmata de refacerea intregului, de aceasta urcare a ei la loc, in taramurile inalte, intr-un proces invers apocatastazei.
Apropierea de moarte se face prin semne abia sesizabile:

"in fiecare zi observ
Cum se lasa tot mai jos."

Cerul se coboara asupra poetului, ca o revelatie, inrrvjn asteptat moment de epifanie, de trecere pe taramul celalalt. Poetul devine obiect si subiect al unei priviri impersonale asupra corpului supus degradarii fizice, lasat in voia sortii, ca un vas in deriva. Scara trimisa de la cer, ca dintr-un dom impersonal, este o metafora sublima a comunicarii cu inaltul, cu spatiile sacre, catre care eul liric nazuieste, ca ultima speranta de salvare:

"Mi se trimite si
Scara la cer -zic,
Mi se arunca de sus!".

Se produce, in felul acesta, o rasturnare a lumii, o incercare de resuscitare a ideii de paradis, vazut ca un punct de confluenta cu sacrul: pentru aceasta, doar sufletul, realitate imateriala si energetica, poate supravietui.

Puterile omului se diminueaza treptat, pregatindu-se pentru ultimul salt:

"Desi tun slabit ingrozitor de mult,
Sunt doar fantoma celui ce am fost,
Ma gandesc ca trupul meu
Este totusi mult prea greu
Pentru scara asta delicata."

Trupul omenesc este redefmit ca un "cadavru de ignoranta", mult prea greu pentru o cale atat de ireala, de imateriala, cum este ascensiunea sufletului pe trepte nevazute de cer. "Scara" este chiar puntea de legatura cu divinul, punctul din care incepe calatoria in eternitate, lasand in unna lumea obisnuiia, vazuta ca un loc al decaderii din gratiile divine, al lucrurilor implinite cu intarziere, cu mari decalaje, din cauza gravitatiei sporite, a "ingreunarii" corpului, ca urmare a alungarii din paradis.
Tragismul situatiei este privit de eul liric cu detasare, chiar cu resemnata ironie:

"- Suflete, ia-o tu inainte,
Pas! Pas!".

Metafora esentiala a poeziei este chiar moartea, vazuta ca o punte de legatura cu uranicul, cu sferele inalte ale divinitatii, ale lumii situate dincolo de orice determinare temporala. Poetul paseste pe nesimtite in spatiul transcendent, trupul lui suferind un proces de imaterializare treptata, pana la soapta abia perceptibila, ultima, a sufletului ce se risipeste in neant. Teme si motive ale poeziei "Scara la cer"
.  Eschatologia individuali, vazutJ ca o modalitate de recastigare a lumii primordiale a
fiintelor nemuritoare.
. Motivul vehiculului de legatura cu alte taramuri, cu spatiile atemporale, aflate dincolo de
orice reprezentare a realitatii.
.  Paianjenul, vazut in calitate de demiurg, de calauza a sufletelor, de mijlocitor intre doua taramuri, lumea terestra si lumea divina, simbol al intelepciunii in multe mituri ale lumii, conform "Dictionarului de simboluri", de Jean Chevalier si Alain Gheerbrant.
. Motivul firului de paianjen, echivalent cu viata trecatoare, fragila in esenta.