1.   Compozitional, poezia transfigureaza un tablou feeric in imagini descriptive.

2.   Ritualul magic savarsit de o fata in miez de noapte accentueaza nota fantastica a peisajului.

3.   Fiinta care participa la o taina sacra se sacralizeaza ea insasi, devenind o craiasa de basm (in ai carei ochi toate basme/e se-aduna).

Tema

Tema poeziei Craiasa din povesti se cladeste pe invocarea unei fiinte dragi, printr-un ritual magic.

Continutul

Intr-o noapte de vara, o fata face vraji la marginea lacului. Ea arunca trandafiri rosii pe apa si invoca un chip iubit pe care spera sa-l vada reflectat in ape. Fata pare o craiasa din povesti.

Comentariul
Poezia, incadrata intre scrierile de tinerete ale poetului, transfigureaza, in imagini descriptive, un ritual magic savarsit la lumina lunii.


Ca in multe alte texte eminesciene, idila este sustinuta de imagini de pastel. Feeria stranie, sugerata inca din titlu, se construieste pe simboluri romantice (luna, noaptea, lacul) care sustin impresia de misterioasa intamplare. Imaginea centrala a textului pare a fi cuprinsa in versurile Caci vrajit de mult e lacul
De-un cuvant al Sfintei Miercuri. in general, apele incremenite oglindesc cerul si inoculeaza fiintei sentimentul eterni­tatii; de aceea lacul este un loc al asteptarii, al visului feeric de iubire, dar si al viziunilor oraculare. Aici, vrajit prin cuvantul sacru, trebuie sa oglindeasca un chip neantic. Nu ritualul in sine intereseaza insa, ci atmosfera, care sugereaza apropiata invazie a miraculosului. De aceea, poezia debuteaza cu imagini subliniat parado­xale: Neguri albe, stralucite. Adeseori Eminescu reuneste in metaforele lunii sen­surile vietii si ale mortii, iar noaptea este argintie, pdleita sau bantuita de fantome invesmantate in haine albe de neguri de argint (Eco). Spatiu al dualitatilor esen­tiale, noaptea romanticilor stimuleaza vocatia magica a fiintei, iar aici este patro­nata de Venus (Sf. Vineri) si de Mercur (Sf. Miercuri), adica de iubire si taina. Loc teofanic, lacul vrajit transmite lumii fiorul transcendentei si de aceea natura capata identitate; sugestia este conferita de numeroasele personificari, subordonate se­mantic secventei Neguri albe, stralucite
Naste luna argintie, o metafora plas-ticizanta, cu sens amplificat de paradoxul neguri albe si de personificarea naste luna. Imaginea, tipic eminesciana, are functia de a revela un moment intermediar, cel al nasterii misterului prin forme evanescente. Obsesia astrelor care nasc provine din dureroasa perceptie a devenirii materiei, nu ca ivire sau topire in moarte, ci cuprinzand sensul continuitatii prin transformare dramatica, asa cum apare si in contextul Stelele nasc umezi pe bolta senina (Sara pe deal).

Nasterea, ca orice morfogeneza, inseamna trecere misterioasa si difuza de la o ordine la alta. Aici este vorba despre o imagine anamorfotica generata de cobo­rarea luminilor in noapte. Stranietatea peisajului este determinata direct de aceasta imagine, care ambiguizeaza formele cunoscute ale universului. Toate celelalte personificari reiau aceasta sugestie de nefireasca schimbare a naturii: florile se aduna in sezatori, norii au urzit o umbra fina, apa alearga, basmele s-aduna, iar intunericul izoleaza locul, caci el este o haina care ocroteste si acopera esentele. In acest univers nu exista nimic amenintator sau tenebros, domneste o armonie desavarsita, caci elementele normale (florile, luna, norii) se reflecta in oglinda vrajita a lacului, creand reflexe linistitoare, de dulce si estompata luminozitate, sugestie puternic imprimata de epitetul argintie, reluat in semnele lui comple­mentare: umbra fina, Paru-i galben,

Fata ei lucesc in luna. Nucleul semantic al imaginii este cladit pe sintagma bulgari de lumina, metafora plasticizanta prin care se prelungeste sensul paradoxului din debutul poeziei. Imersata de intunericul noptii, lumina care coboara prinde consistenta si forme neregulate deasupra apei.
Observatia lirica se concentreaza pe acest spatiu intermediar intre luminoasa oglinda a lacului si intunericul noptii; totul este invaluit intr-o ceata imperceptibila, ilustrata prin doua secvente sugestive: de paianjen tort si ...norii
Au urzit o panza fina. Reflexe palide ale intalnirii dintre lumina si intuneric, cele doua imagini subliniaza, ca si mai inainte, amanuntul si transformarea de nesesizat. Lacul pare impietrit si topit in restul peisajului, sinecdoca neavand aici functia de a nota detaliul, ci armonia prin excelenta: Trandafiri arunca rosii/Peste unda fermecata.
Asocierea luminii coboratoare cu firul subtire (de tort sau din urzeala) creeaza impresia unei lumi fragile, aflate in latenta metamorfoza. in centrul acestui univers fascinant, copila blonda face o invocatie de dragoste:

Ca sa iasa chipu-n fata,
Trandafiri arunca tineri.

Simbol al iubirii implinite, trandafirul este aici floarea magica, al carei atribut principal este vitalitatea pura a inceputurilor. Roata a timpului, insemn al re­nasterii si al metamorfozei, trandafirul cuprinde in sine puterea de a inchega un chip in oglinda apei, sugestie intretinuta in special prin epitetul tineri, care desemneaza un univers abia nascut, adica transformat de curand, si care nu si-a pierdut inca puritatea formelor.

Gestul ritualic al fetei, precum si participarea ei la un mister lunar o sacrali­zeaza; ea devine craiasa din poveste, o fiinta mitica, initiata in toate experientele lumii: Iar in ochii ei albastri
Toate basmele s-aduna.